Riscul Demografic în Munții Apuseni

1. Conceptul de risc

1.1. Noţiuni generale

Ştiinţa riscului s-a format în ultima parte a secolului XX şi se prefigurează a fi una dintre cele mai dinamice ramuri ştiinţifice ale începutului de secol XXI, cauza constând în locul pe care l-au ocupat problemele legate de risc. Cea mai importantă particularitate a ştiinţei riscului este caracterul său multi şi interdisciplinar, cu interconexiuni foarte strânse între ştiinţele naturii şi cele umanitare.

Expansiunea urbană, dezvoltarea unor noi tehnologii şi obiective industriale, remodernizarea sectorului agricol, extinderea reţelei de comunicaţii nu numai că duc la creşterea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale dar, din lipsă de spaţiu liber se deplasează tot mai mult spre zonele critice, ocolite în perioadele anterioare. Ca şi consecinţă apar tot mai des situaţii excepţionale, avarii şi catastrofe, caracterizate prin creşteri exponenţiale ale pierderilor materiale, sociale şi ecologice, mai mult, se produc evenimente, după opinia experţilor, extrem de puţin probabile.

A devenit evidentă necesitatea elaborării a unor noi concepte de securitate, raportate atât la om/societate, cât şi la natură. Din această cauză, în statele dezvoltate s-a constituit o nouă disciplină - analiza şi dirijarea/managementul riscurilor.

1.2. Categoria riscului

Riscul se constituie la momentul actual ca una dintre cele mai importante categorii ştiinţifice, menite să reflecte dimensiunea pericolului unei situaţii, în cadrul căreia pot apărea factori capabili să acţioneze nefavorabil asupra omului, societăţii, mediului înconjurător în general. Astfel, cateoria riscului devine în ştiinţa şi cultura contemporană la fel de generalizator ca şi alte categorii filozofice, cum ar fi categoriile „sens”, „valoare” etc.

În prezent noţiunea de risc este utilizată de mai multe domenii ale ştiinţei, fiecare dintre acestea având propriul obiect şi dezvoltând propriile direcţii, metode şi tehnici de studiere a riscului. Această situaţie a permis evidenţierea mai multor aspecte ale fenomenului „risc”, dintre care amintim pe cele psihologice, sociale, economice, juridice, medico-biologice, ecologice şi nu în ultimul rând geografice.

Tentativele de argumentare a categoriei riscului din punct de vedere socio-filozofic, ca şi bază de constituire a Teoriei Generale a Riscului – TGR (G. Malineckij, ed., 2000), au scos în evidenţă o serie de probleme încă nesoluţionate.

În primul rând, este necesară determinarea fondului, contradicţiilor interne, trăsăturilor şi elementelor ce constituie integritatea riscului ca fenomen complex, multidimensional, propriu activităţii umane în general.

În cel de-al doilea rând, este necesară o analiză profundă a interacţiunii cadrului obiectiv şi subiectiv a categoriei riscului, a cauzelor ce determină prezenţa riscului în viaţa socială.

În cel de-al treilea rând, nu au fost aduse la un numitor comun criteriile de estimare a riscului .

Mai mult decât atât, riscul este un fenomen complex, ce posedă o multitudine de fundamente reale ce nu coincid, iar uneori sunt chiar contrapuse. Aceasta a determinat apariţia unei multitudini de definiţii date riscului, definiţii ce vor fi analizate mai jos.

1.3. Factorii generatori de riscuri

Orice activitate în condiţii de incertitudine este caracterizată de anumite tipuri de riscuri specifice acestei activităţi. Riscurile prezente sunt diverse şi pot fi grupate într-o multitudine de categorii. Caracterul multilateral al noţiunii de risc este determinat de diversitatea factorilor, ce caracterizează atât specificul activităţilor concrete, cât şi particularităţile specifice de incertitudinie, în cadrul căreia aceste activităţi au loc.

Astfel de factori pot fi denumiţi factori generatori de riscuri (factori riscogeni), înţelegând sub aceştea „...esenţa (fondul) proceselor sau fenomenelor, care contribuie la apariţia unuia sau altui tip de riscuri şi care determină caracterul acestuia” (V. Romanov, A. Butuhanov, 2001).

Factorii riscogeni pot fi împărţiţi în două grupuri:

-factori interni (endogeni), care apar în procesul activităţii (funcţionării) sistemului dat, ei fiind înscrişi în „codul genetic” al acestuia şi existând într-o formă latentă;

-factorii externi (exogeni) sau factori de mediu, ce apar în afara sistemului dat.

Factorilor interni le sunt atribuite toate acţiunile şi procesele, apariţia cărora se datorează activităţii sistemului, atât în domeniul coordonării, dirijării, cât şi în domeniul funcţionării lui (activitatea de bază, activităţile conexe şi de aprovizionare cu resurse). Printre altele, în cadrul factorilor interni ale sistemelor teritoriale sunt incluse planificarea, strategiile de dezvoltare, caracteristicile siguranţei funcţionării sistemelor tehnice etc.