Turismul pentru practicarea escaladei alpine în Nouă Zeelandă

I. Caracteristici generale

Relatia om-munte a cunoscut de-a lungul timpului o evolutie continua. Aceasta evolutie ascendenta s-ar putea reprezenta grafic printr-o curba ascendenta care plecând de la zero (momentul aparitiei omului) urca lin pâna catre sfârsitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avânta brusc, ajungând în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasa din zilele noastre.

Printre domeniile cu evolutie vertiginoasa si destul de recenta se afla si alpinismul. Data “nasterii” sale este 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind însotit de medicul Jacques Balmat. Ca si celelalte activitati umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla nazuinta de a urca o culme la diversele forme de practicare din zilele noastre, cuprinzând o gama variata de aspecte.

Alpinismul, în accepțiunea largă a cuvântului, desemnează orice activitate recreativă sau sportivă care are ca scop ascensiunea în munți. Termenul inițial provine de la ascensiuni în munții Alpi. Ulterior, pe măsura evoluției acestei activități, termenul „alpinism" s-a nuanțat doar pe itinerarii greu accesibile, ce necesită tehnică, echipament și experiență corespunzătoare.

Alpinismul, implică în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai mici sau mai mari de risc, datorită naturii traseelor care pot fi deseori o combinație de pasaje de stâncă, zăpadă sau gheață, cu factorii de risc implicați. Acestora li se adaugă, în unele cazuri, dificultățile pe care le ridică accesul la traseul propriu-zis, găsirea liniei acestuia, durata ascensiunii, schimbările de vreme, etc.

„Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vârf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuși al reliefului sau al climatului. Singură noțiunea de pericol și tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numește comun alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorința performanței face să treacă pe plan secund calitățile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea și frumusețea, alpinistul se complace în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva elementelor naturii. Turiști sunt nenumărați, dar performanța în alpinism este rezervată unei minorități, căci cel ce-și expune viața conștient (și din păcate din ce în ce mai mult inconștient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligența și forța sa morală, prin utilizarea reflexelor și a forței sale fizice, acela aparține obligatoriu unei elite.”

(Roger Frison-Roche)

De-a lungul timpului, din termenul de bază s-au desprins mai multe forme, care sunt mai mult sau mai puțin dictate de natura traseelor parcurse, maniera în care se face ascensiunea și tehnicile folosite. Astfel putem distinge:

- Alpinismul clasic - parcurgerea văilor, crestelor, brânelor, muchiilor, în condiții de vară sau iarnă, pe parcursul acestora fiind confruntați cu diferite dificultăți tehnice, cât și pasaje de cățărare de până la gradul 3A.

- Alpinismul tehnic sau cățărarea alpină - parcurgerea de trasee alpine dificile, de cele mai multe ori acestea având diferențe mari de nivel și multe lungimi de coardă, acestea necesitând echipament specific și experiență, cât și foarte buna cunoaștere a tehnicilor de escaladă liberă și artificială. Din această ramură mai putem puncta:

- Cățărarea „Big Wall" - pe pereți de stâncă foarte mari, ascensiunea durează uneori și mai multe zile și presupune bivuacul în perete.

- Cățărarea mixtă - alternanța pasajelor de zăpadă, stâncă și gheață, ascensiunea presupunând echipament si tehnică specifice.

- Escalada sportivă sau cățărarea liberă - ramură care în ultimul timp a căpătat o amploare deosebită, presupune urcarea unor trasee în general scurte, dar cu grad mare de dificultate. Din aceasta s-au mai desprins:

- Bouldering-ul - cățărarea liberă la mică înălțime, fără coardă, pasajele fiind de dificultate foarte mare, de cele mai multe ori surplombate.

II. Echipament necesar

Încălțămintea este cel mai important obiect de echipament. Alpinistul poate folosi una din cele trei tipuri de încălțăminte: bocanci grei cu talpă rigidă; bocanci ușori cu talpă semirigidă; espadrile cu talpă flexibilă, alegerea făcîndu-se în funcție de anumite considerații. În condiții de vară, în Carpați, în Alpi pînă la altitudinea de 3000 m și în alți munți cu condiții similare, vom prefera espadrilele sau bocancii ușori. Avantajul este o mai bună aderență la stîncă, în special importantă la traseele de maximă dificultate în care predomină cățărătura liberă, bazată pe frecarea între talpă și stîncă, la care se adaugă greutatea redusă a încălțămintei. Dezavantajele apar în momentul în care sîntem nevoiți să traversăm o pantă de zăpadă, în care caz siguranța călcăturii este mult afectată. În plus, încălțămintea ușoară se udă instantaneu la ploaie, iarbă udă (rouă), nu ține suficient de cald și se uzează rapid, atît talpa cît și fețele; fețele moi nu dau suficientă stabilitate maleolelor. O parte din aceste dezavantaje scad prin ridicarea laterală a marginii de cauciuc pentru protecția fețelor. Revenirea la espadrile s-a făcut mai întîi în Yosemite, unde predomină vremea uscată și totodată se atacă trasee cu dificultăți care nu se pot trece în cățărătură liberă cu bocanci. Din Yosemite, revenirea la espadrile s-a extins și la alte zone de cățărătură.

Bocancii grei cu talpă de cauciuc profilată, rigidă, se folosesc pe traseele din Carpați în condiții de iarnă, pe cele din Alpi, la altitudini de peste 3 000 m, în tot timpul anului și, în general, în toate cazurile de trecere a pantelor de zăpadă și de gheață, cu sau fără colțari. Talpa rigidă este obligatorie la zăpadă și la adaptarea colțarilor și în același timp este avantajoasă pe traseele de stîncă, în cazul folosirii celor mai mici prize cu vîrful bocancului, evitînd oboseala. Bocancii grei rezistă mai bine la umezeală și frig, dau o stabilitate bună maleolelor, evitînd entorsele, iar adoptarea lor pe stîncă face inutilă transportarea unei a doua perechi de încălțăminte (grea pentru marșul de apropiere și coborîre, ușoară pentru stîncă). Dezavantajele sînt aderența lor mai slabă în raport cu espadrila și greutatea mult mai mare.

Bocancii ușori reprezintă un compromis între bocancii grei și espadrile, nu permit montarea colțarilor și nu țin suficient de cald iarna.

Un bocanc bun are fețele dintr-o singură bucată de piele, fără cusături; orice cusătură reprezintă un punct slab, care se uzează repede și permite trecerea umezelii. Se preferă bocancii cu piele întoarsă (fața lucioasă la interior), care rezistă mai bine la umezeală, în special dacă se dau cu ceară sau produse speciale pe bază de silicon. Bocancii trebuie să se închidă bine pentru a nu permite pătrunderea zăpezii și a pietricelelor. Pentru rigidizarea tălpii se folosește o talpă intermediară de material plastic.