Vestigii Antice

CETĂTI GETO-DACICE

De-a lungul unei perioade de mai bine de 150 de ani (sec. I î. Hr. - sec I d. Hr.), Dacia a fost înzestrată cu un veritabil sistem de apărare, cuprinzând mai mult de 90 lucrări de fortificaţii, de diferite tipuri: aşezări întărite, cetăţi şi fortificaţii de pământ. În ceea ce priveşte fortificaţiile Daciei preromane, cele din regiunea de sud-vest a Transilvaniei actuale constituie un grup aparte. Ridicate la sud de bazinul mijlociu al râului Mureş - în acea parte a Carpaţilor Meridionali care formează Masivul Şureanu -, ele au permis menţinerea sub control a căilor de acces către capitala regatului dac, Sarmizegetusa. [ ] În această regiune a capitalei regatului, vestigiile locuirii dacice formează un ansamblu unic, în care elementele civilizaţiei autohtone se conjugă în modul cel mai fericit cu cele împrumutate din lumea clasică greco-romană.

1. CETATEA ARDEU

În locul denumit “Cetăţeaua”, situat la sud de sat, s-a descoperit o cetate dacică fortificată. Săpăturile au scos la iveală bogate vestigii, ce atestă o intensă locuire, începând din sec. I î.C. Printre acestea figurează, alături de ceramică, diferite obiecte de fier, precum şi urmele unui atelier de bijuterie. Aşezarea dacică ocupă o poziţie dominantă pe valea Mureşului, având vădite calităţi strategice.

Dacă din motive politice, militare şi religioase centrul puterii dacice s-a dezvoltat la sud de Orăştie, nu înseamnă că alte regiuni ale spaţiului locuit de daci nu au avut importanţă. Distribuţia resurselor într-un areal întins, necesitatea exploatării şi, bineînţeles, a controlului acestora a dus la apariţia unor fortificaţii care supravegheau principalele drumuri de acces spre respectivele zone, în preajma lor înflorind aşezări.

Urcând de la Geoagiu de Jos spre Zlatna, drumul străbate mai multe sate aşezate într-un ţinut pentru care adjectivul ,,pitoresc“ pare a fi prea sărac în conţinut Unul dintre ele se numeşte Ardeu. Este un sat mic, de munte, străbătut aproape în întregime de drumul judeţean. Până nu demult era cunoscut numai pentru piatra de calcar extrasă din dealul ,,Cetăţuie“ şi cam atât.

În ultimii ani, însă, cercetările arheologice întreprinse de către specialiştii Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, în colaborare cu Universitatea ,,1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia, au reuşit să dezvăluie parţial şi într-o mică, foarte mică măsură unele dintre secretele pe care Dealul ,,Cetăţuie“ le ascunde.

Situaţia înainte de 2001

Satul Ardeu apare în documente începând cu anul 1509, iar descoperirile de materiale arheologice pe Dealul Cetăţuie şi în împrejurimi sunt semnalate de la sfârşitul secolului al XIX-lea. G. Téglás, care a vizitat dealul în acea perioadă, remarcase că se pot vedea, la suprafaţa solului, ziduri de piatră, realizate în tehnica în care sunt construite zidurile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Cu toate acestea, primele cercetări sistematice au demarat la începutul anilor ’70. În ciuda bogăţiei în descoperiri, a fost începută exploatarea industrială a pietrei de calcar, iniţial pentru var, mai apoi pentru a fi folosită la infrastructura drumurilor. Astfel că cca 600 mp ai platoului superior al dealului şi implicit al cetăţii au căzut pradă acestei activităţi economice. Trebuie menţionat că şi în momentul de faţă Direcţia Judeţeană a Drumurilor intenţionează să exploateze material calcaros, chiar cu riscul de a compromite întregul monument.

Ce este, de fapt, la Ardeu -

Nu este nici pe departe vorba despre “carul cu boii de aur”, despre care vorbesc legendele locului. Şi nici despre locuinţele “urieşilor”. De fapt, datorită amplasării sale, astfel încât barează accesul peste cele două “praguri” ale Ardeului, pe care le domină, dealul a fost fortificat de către daci. Zidurile cetăţii construite aici au fost durate într-o tehnică diferită de aceea a monumentelor din zona capitalei. A fost folosită piatra locală, fasonată sumar, completată cu o structură lemnoasă. Astăzi, în secţiunile în care a fost surprins, zidul se mai păstrează pe o înălţime de mai bine de 1,5 m, grosimea sa fiind de cca 2 m. În interiorul fortificaţiei, într-un perimetru de formă aproximativ elipsoidală, cu o suprafaţă de cca 1884 mp, clădirea cea mai importantă era, fără nici o îndoială, “turnul locuinţă”.

Construcţia a fost ridicată pe o înălţime care domină întreg platoul cetăţii, în partea de NV. În acest moment, turnul a fost cercetat într-o mică măsură însă, chiar şi aşa, observaţiile din timpul săpăturilor permit conturarea unei imagini, fie ea şi parţiale. Astfel, se poate spune că stânca a fost îndreptată, în măsura în care a fost posibil, după care a fost acoperită cu blocuri de calcar de mici dimensiuni. Din ziduri s-a păstrat numai partea inferioară, construită din piatră de calcar, nefasonată, ca şi aceea folosită la construcţia zidurilor întregii fortificaţii. Elevaţia era realizată din lemn.

Despre cât de impunător era, în epocă, edificiul, ne oferă indicii distanţa de 8 m dintre cele două ziduri paralele surprinse. Înălţimea turnului nu poate fi estimată, însă distanţa până la care au ajuns materialele din care a fost construit (cca 16 m), în momentul în care s-a prăbuşit, poate în urma unui incendiu, sugerează o înălţime apreciabilă. În orice caz, trebuie să ne închipuim turnul ca având parter şi un etaj. Etajul era, poate ca şi în alte cazuri, spaţiul locuit. Acoperişul a fost, cel mai probabil, realizat din şindrilă. Iar despre bogăţia celor care locuiau acolo, vorbeşte numărul mare de obiecte, unele dintre ele realizate în atelierele romane care au fost descoperite printre dărâmăturile clădirii.

Dacă ceea ce am descris constituia, fără nici o îndoială, locuinţa nobilului ce stăpânea cetatea, locuinţele celor care îl slujeau arătau cu totul altfel. Adăpostite sub creasta de calcar a dealului, locul în care au fost ridicate locuinţele a fost îndreptat apoi, cel mai probabil, a fost podit cu scânduri din lemn. Elevaţia era, foarte probabil, construită pe un schelet din lemn, cu pereţi din împletitură de nuiele, lipită cu lut. În timpul campaniei de săpături din anul 2002 au fost cercetate două astfel de locuinţe, una dintre ele fiind deranjată de intervenţii ulterioare. În cazul celeilalte, cercetată şi ea parţial, inventarul a fost surprins fără să fi fost deranjat din antichitate.