Zona costieră a României - Marea Neagră

CAPITOLUL 1: GENERALITĂŢI

1.1 Date generale – zona costieră

Lungimea litoralului României este de 244 kilometri, reprezentând 7,65% din lungimea frontierei. Litoralul se împarte în două sectoare principale: nordic şi sudic.

Zona costieră reprezintă spaţiul geografic care include apele de coastă de suprafaţă şi subterane, litoralul, terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafaţă şi subterane ale acestora, insulele şi lacurile sărate, zonele umede în contact cu marea, plaja şi faleza.

Datorită importanţei economice a acesteia, întinselor sale habitate naturale protejate (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, lacuri şi lagune) şi poziţiei geografice ca principal coridor de transport (şosele, căi ferate şi căi navale) la frontiera estică a Europei, zona costieră impune măsuri concentrate de protecţie şi gestionare în vederea dezvoltării durabile.

Gospodărirea integrată a zonei costiere înseamnă organizarea şi conducerea dezvoltării economice în mod armonizat cu protejarea şi restaurarea mediului, cu beneficii sociale, prin integrarea planificării, luării deciziilor şi a procesului de acordare a autorizaţiilor, inclusiv prin garantarea participării tuturor părţilor interesate.

Gospodărirea integrată a zonei costiere a României constituie una dintre priorităţile programului de guvernare, în contextul în care studiile şi proiectele derulate în decursul anilor au evidenţiat faptul că această zonă este din ce în ce mai supusă impactului factorilor de mediu şi activităţilor umane.

Activitatea de gospodărire integrată a zonei costiere implică colaborarea, în cadrul Comitetului Naţional al Zonei Costiere, a instituţiilor cu responsabilităţi în acest sector.

1.2 Date generale – Marea Neagră

Marea Neagră este a treia mare ca suprafaţă în Europa, după Marea Mediterană şi cea a Nordului. Este, de asemenea, cea mai izolată mare faţă de oceanul planetar – acas singura legatură cu restul oceanului mondial, via Marea Mediterană, fiind prin strâmtorile Bosfor, Dardanele şi Gibraltar şi cu Marea Azov în nord-est, prin strâmtoarea Kerch.

Din acest motiv, Marea Neagră este foarte vulnerabilă în faţa presiunilor exercitate de activităţile umane şi starea sa de sănătate depinde atât de statele costiere, cât şi de cele non-costiere.

Fundul mării este împărţit în platforma continentală, panta continentală şi zona abisală. Platforma continentală ocupă o suprafaţă întinsă în partea de nord-vest a Mării Negre, cu lărgime de peste 200 km şi o lăţime de 2,2 până la 15 km.

Lânga coasta caucaziană şi anatoliană platforma constă într-o fâşie îngustă intermitentă.

Stratul de suprafaţă al apei marine (până la 150 metri) susţine singurele vieţuitoare din ecosistemul Mării Negre.

Întinderea suprafeţei de apă: 432.000 km²

Volumul de apă: 547.000 km³

Adâncimea maximă: 2.212 m

Salinitatea: 18 - 22 la mie

Specii biologice:

- Alge, fungi, plante: 1.619

- Nevertebrate: 1.983

- Peşti: 168

- Mamifere marine: 4

Litoralul românesc al Marii Negre

Lungimea litoralului României este de 244 kilometri (din totalul de 4340 km), reprezentând

7,65% din lungimea frontierei. Litoralul se împarte în două sectoare principale: nordic si sudic.

Zona nordică (aproape 164 kilometri lungime) se întinde de la Golful Musura pâna la Capul Midia, incluzând Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi complexul lagunar Razim-Sinoe. Este caracterizată prin plaje nisipoase, altitudini scăzute şi pante submarine puţin abrupte.

Zona sudică (80 kilometri) se întinde între Capul Midia şi Vama Veche, fiind acoperită predominant de faleze calcaroase de diferite înălţimi, între 3 şi 35 metri, sectoare scurte de plaje nisipoase la gurile râurilor şi în dreptul porturilor (Midia, Constanţa, Mangalia) şi pante submarine mai abrupte decât în zona nordică.

Notă: În elaborarea acestui material s-au utilizat extrase din raportul "Starea mediului din Marea Neagra - presiuni şi tendinţe 1996 - 2000", Comisia pentru Protecţia Mării Negre Împotriva Poluării, Istanbul, 2002.

CAPITOLUL 2: STAREA MEDIULUI COSTIER ROMÂNESC

2.1. Caracterizarea calităţii subsistemului apelor costiere

Indicatori fizico-chimici

A. Indicatori generali

Temperatura apei mării la Constanţa, zonă de referinţă pentru litoralul românesc (Fig.1, Fig.2) a înregistrat ca deobicei importante variaţii sezoniere, de la -1,3˚C în ianuarie la 26,8˚C în iunie. Valorile extreme au fost foarte apropriate de limitele anului anterior, media anuală de 13˚C depăşind cu numai 0,2˚C temperatura medie din 2005. În cursul anului 2006, exceptând luna februarie, mediile lunare au fost superioare mediilor multianuale din perioada 1961-2005, diferenţa maximă fiind atinsă în luna iulie (Fig.3a). Media anuală indică o creştere a temperaturii apelor costiere cu aproape 1˚C faţă de aceeaşi perioadă de timp, situaţie determinată în principal de procesul lent dar continuu de încălzire a temperaturii aerului.

Salinitatea apei marine la Constanţa a înregistrat oscilaţii importante în limite normale pentru litoralul românesc, 5,13-17,86g/l. Valoarea minimă a fost atinsă în luna iulie după o perioada de trei luni când, debitele Dunării datorită precipitaţiilor abundente din acea perioadă au fost foarte ridicate. Nivelul maxim a fost atins în decembrie, ca urmare a debitelor scăzute din ultima parte a anului. Evoluţia mediilor lunare indică abateri importante de la ciclul anual, în acord cu oscilaţiile debitului fluvial. În acest sens menţionăm perioada mai-iulie şi septembrie, când salinitatea medie a scăzut sub 13g/l, şi intervalul octombrie-decembrie când mediile lunare,

mai mari de 16 g/l, au fost superioare condiţiei medii a zonei costiere (Fig.3b).