Andive

Cap1. Caracterizare botanică, agrobilologică, tehnologică a andivei.

1.1. Denumirea științifică și populară a speciei

Denumire științifică: Chicorium intybus L.spp. sativum. var foliosum

Denumiri populare: Cicoare de grădină, cicoare de vară, cicoare de Bruxelles, cicoare Witloof

1.2.Caracterizarea botanică, agrobiologică și tehnologică.

Andiva este o varietate legumicolă, creată de om din cicorea sălbatică. Planta trăieşte doi ani (atât durează ciclul său biologic pentru desăvârșire). În primul an, este scundă, crește doar deasupra solului, formând un mănunchi de frunze mari (lungi de cca. 30 cm) cu marginile drepte sau dantelate – la andiva creaţă. Aceste frunze sunt dispuse după razele unui cerc, într-o rozetă. În al doilea an, andivele formează tulpini înalte cu flori albastre, ca la cicoare. Frunzele legumicole se obţin numai în primul an, prin cultivarea rădăcinilor în muşuroaie, la întuneric, în pivnițe, de obicei din toamnă până în primăvară. Sunt deschise la culoare (alb – gălbui – verzui), deoarece în lipsa luminii şi-au pierdut o bună parte din clorofilă. Pentru îndepărtarea gustului amar, când se foloseşte gătită, se fierbe în două ape, iar prima apă se aruncă. Atunci când se foloseşte crudă, nu se spală: se îndepărtează doar frunzele exterioare şi se stropeşte cu lămâie. Tija florifera apare în anul al doilea. Florile albastre sunt grupate în capitule. Fructele mici, costate, au perișori la extremitatea superioară. Semințele obținute din plantele sănătoase, alese special în acest scop, păstrate peste iarnă, își mențin puterea de germinație 3-4 ani.

Imagine 1: Andiva – organe și părți folosite în alimentație

1.3.Arealele de cultură și cerințele agrotehnice

În prezent, cultura andivelor se practică pe toate continentele, dar mai ales în Europa de Vest. Cea mai mare producătoare de andive este Franţa, cu peste200.000 t pe an, urmată de Olanda, Belgia etc.

În România cicoarea witloof a fost introdusă după primul război mondial, în jurul anilor 1920-1925, de către misionarii belgieni care au concesionat diverse industrii în România. Aceştia odată cu obiceiurile lor culinare au adus şi seminţe şi tehnici de forţare a andivei, care au fost însuşite de agricultorii din satele apropiate marilor oraşe şi care în felul acesta răspundeau noilor cerinţe ale pieţei (Stoian, 1998).

Astfel a apărut "bazinul Gherăeştii Noi" în apropierea municipiului Roman, unde tradiţia cultivării andivelor se menţine şi astăzi, având o continuitate de peste 80 de ani. La origine, cultivatorii de andive din ţara noastră erau micii producători, care lucrau în familie, pe suprafeţe mici, păstrându-şi cu stricteţe secretele de cultură, şi eventual, materialul vegetal propriu.

Alte zone în care se cultivă andivele sunt localizate jurul capitalei, lângă Braşov, Bacău şi Mirceşti - Iaşi (Butnariu, 1992). Extinderea acestor culturi a fost limitată şi de sistemul laborios de forţare, costisitor şi totodată incomod.

Andiva este rezistentă la temperaturile scăzute. Germinează la 10 grade Celsius, iar plantele apar la două săptămâni după semănat. Semănatul se face după jumătatea lunii mai, până în iunie, destul de târziu pentru o plantă rezistentă la temperaturi scăzute. În ceea ce priveşte cerinţa de apă a plantei, ea nu trebuie udată foarte des, deoarece rădăcina poate putrezi.

De aceea, solul potrivit este unul uşor, nisipos. Solul care este prea argilos sau pietros, sau parcelele înclinate trebuie să se evite, pentru a nu întâmpina dificultăți. Se dezvoltă bine în sol afânat, permeabil și cu pH neutru spre acid. Plantele tinere trebuie protejate de temperaturi sub 5 grade Celsius şi au nevoie de multă lumină pentru a se dezvolta.