Autentificarea și Expertizarea Ceaiului

1. Istoria ceaiului

Istoria ceaiului incepe in China, aceasta ţara fiind patria arbustului de ceai (ceaiul salbatic din Assam a fost descoperit abia la inceputul secolului al XIX-lea). Ceaiul a fost întrebuinţat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât şi a mâncărurilor. Ceaiul fiind de mare importanţă pentru civilizaţiile asiatice, s-au născut legende despre descoperirea sa.

O legenda populară chineza spune că împăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul impăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură si fu plăcut surprins de aroma şi de proprietăţile revigorante ale băuturii.

Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul şcolii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în faţa unui zid timp de nouă ani, s-a intâmplat să adoarmă. Dispreţuindu-se pentru slăbiciunea sa, işi tăie pleoapele şi acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.

Dovezi materiale ale întrebuinţării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară aparţine unui funcţionar chinez despre care se ştie că a murit în anul 273; despre planta de ceai se poate să fi pomenit şi Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însa atestarea este nesigură. Cert este ca în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului devenise popular datorită gustului sau şi a calităţilor sale medicinale. Ceainăriile atrăgeau artiştii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).

In aceeaşi perioada (648-749), ceaiul a fost introdus şi în Japonia de către un calugar budist, Gyoki; el a plantat arbuştii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).

Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea apar menţiuni rare despre acest obicei şi la europeni, autorii acestora fiind negustorii şi misionarii portughezi care trăiseră în părţile acelea răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606 şi pe parcursul secolului a câştigat în popularitate. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogaţi şi din Olanda s-a răspândit şi în alte ţari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prinţesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul, fiind şi în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.

2. Considerente de ordin istoric al falsificarii ceaiului

In Europa, ceaiul verde a ajuns prima oara in anul 1610, la bordul unei corabii a Companiei olandeze a Indiilor de Rasarit. In acel timp, in China ceaiul era preparat din frunze verzi amestecate direct in apa fierbinte, astfel ca europeenii nu cunosc decat acest mod de preparare al ceaiului pe care l-au luat de la tara de origine.

Datorita cererii crescute de ceai, mai mare decat putea China sa-si mareasca productia, ceaiul a devenit mai lung si a inceput sa fie falsificat prin amestecare cu alte plante si frunze pentru a putea fi comercializat in cantitati semnificative. De asemenea prin amestecarea ceaiului cu alte plante aromate azi a aparut ravnitul ceai Earl-Grey, atât de pretuit azi.

Ceaiul devenise cea mai ravnita marfa comerciala, foarte pretuit de imparati si regi.

Din cauza taxelor vamale ridicate, cantitati importante de ceai ajungeau din China in Europa prin contrabanda si falsificat prin adaugare de diferite ierburi. Guvernul colonial englez a pus taxe foarte mari pe importul de ceai, ceea ce a dus la revolta colonistilor americani. La Boston, New York, Philadelphia, Charleston si in alte locuri, ei au aruncat in apele portului incarcaturile de ceai, distrugandu-le. Mania cauzată de ceaiul englezilor, excesiv de scump, impreuna cu dorinţa de libertate au dus la razboiul de Independenţă al coloniilor americane.

Dupa descoperirea in Assam, in 1820 a arbustului de ceai salbatic, europeenii au inceput cultivarea ceaiului cu metode rationale, mai intai in India si apoi in Sri Lanka. In secolul al XIX-lea ceaiul verde a fost inlocuit treptat cu cel negru. Acesta era produs in coloniile engleze, din India, de unde britanicii l-au introdus cu succes in Europa. Astfel Londra devine rapid metropola europeana a ceaiului.

Deoarece noul ceai negru se deosebea evident la gust fata de cel verde, mai amar, era

mai stimulator si putea fi dres cu lapte, smantana si zahar pentru a fi servit cu prajituri, englezii au reusit sa conviga lumea apuseana de calitatile acestei noi delicatese. Astfel, ceaiul verde a cazut tot mai mult in uitare.

Abia in zilele noastre ceaiul verde are parte de o renastere, odata cu constientizarea efectelor sale pozitive asupra sanatatii, aspectului exterior si starii generale, adevarata binecuvantare pentru corp, spirit si suflet.