Colibaciloză

1. Caractere generale

Enterobacteriaceele sunt prezente în intestinul animalelor şi al omului, iar fecalele conţin peste 1010 per gram enterobacterii, de unde ajung în mediul ambiant (sol, apă, plante, animale). Sunt cunoscute ca fiind agenţii etiologici ai sindromului diareic infecţios.

Grupul coliformilor se limitează la bacterii care cresc în tractul gastrointestinal al omului şi al animalelor şi include 5 genuri: Escherichia, Klebsiella, Enterobacter, Citrobacter, Raoultella - adăugat de curând, formând o parte din genul Klebsiella. Aceste bacterii prezintă o mare importanţă pentru microbiologia alimentară deoarece reprezintă unul din cei mai utilizaţi indicatori microbiologici sanitari care reflectă condiţiile de igienă la prelucrarea şi manipularea produselor, iar în multe situaţii reflectă modul de respectare al diferitelor tratamente termice (de exemplu,

pasteurizare) aplicate diverselor produse. Separarea bacteriilor coliforme în cele de origine fecală şi nefecală se face prin folosirea temperaturilor ridicate.

Prin definiţie grupul coliformilor fecali conţine bacili sau cocobacili Gram negativi, nesporogeni, aerobi şi facultativ anaerobi, mobili prin flageli peritrichi sau imobili care fermentează lactoza cu producere de gaz şi produc colonii închise la culoare ce au suprafaţa cu luciu metalic şi reflex auriu-verzui în decurs de 48 de ore la 45,5°C.

Din genul Enterobacter, speciile mai importante pentru microbiologia alimentară sunt: E. (Pantoea) agglomerans, care a fost transferat în genul Pantoea şi E. sakazakii. Citrobacter produce colonii tipice pigmentate în galben, fermentează lent lactoza şi utilizează citratul ca unică sursă de carbon. Specia prevalentă din alimente este C. freundii, care se găseşte de obicei în legume şi carnea proaspătă. Klebsiella cuprinde mai multe specii trecute de curând în genul Raoultella: K. (Raoultella) terrigena, R. planticola, R. ornitinolytica, ce se izolează din sol, apă, plante, dar şi de la nivelul tubului digestiv. Contaminează frecvent alimentele, de obicei în asociaţie cu alte microorganisme, determinând alterarea acestora.

Escherichia coli este larg răspândită în natură şi reprezintă microflora dominantă a intestinului gros, de unde prin intermediul fecalelor se elimină în mediul exterior contaminând solul, apa, furajele, alimentele, etc. Tulpinile capabile de a provoca îmbolnăviri la om se situează într-una din cele 4 categorii de Escherichia coli enteropatogen: 1. Tulpini enteropatogene (EPEC);

2. Tulpini enterotoxigene (ETEC);

3. Tulpini enterohemoragice (EhEC);

4. Tulpini enteroinvazive (EIEC).

1

2. Istoric

Pentru prima dată în 1885 Theobold Escherich a izolat germenul din fecalele unor copii sugari, cu diaree. Implicaţiile lui în patologia veterinară au fost recunoscute treptat, pe măsura acumulării cunoştinţelor dobândite în acest domeniu.

Prezenţa în filtratele culturilor unor tulpini de Escherichia coli a unei citotoxine necunoscute până atunci, activă pe celulele Vero, a fost relatată de Konowalchuk şi colaboratorii în 1977. Un antiser preparat împotriva unei citotoxine Vero(VT) parţial purificate, obţinută de la tulpina de Escherichia coli producătoare de VT(ECVT) prototip H30 (serotip O26:H11) a neutralizat activitatea verotoxinelor provenite de la 8 din 10 tulpini pozitive pentru VT, dar nu şi pentru celelalte două, sugerând existenţa unei heterogenităţi serologice, observaţie care a fost confirmată ulterior.

Şapte tulpini ECVT au provenit de la pacienţi cu gastroenterită, sugerând faptul că VT a fost un factor de virulenţă în boala enterică. În 1983, O’Brien şi la Veck au purificat şi caracterizat toxina H30 şi au demonstrat că este un polipeptid subunitar similar toxinei produse de Shigella dysenteriae tipul 1. De atunci a fost denumită Shigella-like toxin (SLT-toxină asemănătoare toxinei Shiga).

În 1983, Riley şi colaboratorii, de la Centrul de Control al Bolilor din Atlanta, au coordonat investigaţiile epidemiologice în două episoade de boală, puţin înţeleasă, pe care au numit-o „colită hemoragică”, caracterizată prin crampe abdominale severe, diaree hemoragică şi absenţa unei febre semnificative. Au descoperit o legătură strânsă între boală şi consumul de hamburgeri, într-un lanţ comercial fast-food. Investigaţiile microbiologice au demonstrat asocierea dintre boală şi prezenţa unei tulpini de Escherichia coli aparţinând serotipului „rar” O157:H7, care mai târziu a fost dovedit ca producător de VT. Tot în 1983, Karmali şi colaboratorii, în Toronto, au stabilit legătura dintre infecţia cu ECVT aparţinând câtorva serotipuri, inclusiv O157:H7 şi sindromul uremic hemolitic (SUH), o stare patologică a cărei etiologie era necunoscută şi care fusese descrisă pentru prima dată în 1955. SUH se manifestă printr-o triadă de caracteristici: insuficienţă renală acută, trombocitopenie şi anemie microangiopastică hemolitică, care, în sindromul clasic apar la câteva zile după declanşarea diareei sangvinolente, asemănătoare unei colite hemoragice.

În ultimul deceniu s-au înregistrat progrese semnificative în înţelegerea epidemiologiei şi patogenezei infecţiei cu ECVT, care a fost recunoscută drept o infecţie zoonotică majoră la om.

Holt şi colaboratorii (1994) grupează cele două entităţi taxonomice înrudite, Escherichia şi Shigella, într-un singur gen, numit Escherichia Shigella.

2

3. Specii de Escherichia coli cauzatoare sau suspecte cauzatoare de afecţiuni la om Până în urmă cu aproximativ 25 de ani, Escherichia coli(E. Coli) era considerată ca făcând parte din flora normală a intestinului, cu toate că unii cercetători au descris, încă din 1949, izbucniri epidemice de diaree infantilă produse de aceşti germeni. În cursul anilor 1950 s-a reuşit clasificarea E. coli pe baza antigenului somatic ,,O″ şi flagelar ,,H″, recunoscându-se totodată rolul enteropatogen în producerea diareei infantile. Zece ani mai târziu, au fost izolate, de la cazuri grave de enterocolită infantilă, tulpini de E. coli enterotoxigene capabile să producă enterotoxine diferenţiate pe baza sensibilităţii lor faţă de căldură. Ulterior, a fost descrisă capacitatea acestor tulpini de a coloniza fimbrial şi s-a demonstrat intervenţia lor în inducerea diareei la călători.

Extinderea studiilor biochimice, serologice, precum şi aprofundarea mecanismelor moleculare de patogenitate au permis ca multitudinea tulpinilor de E. coli să fie clasificate în tipuri diareigene: enteropatogene, enterotoxigene, enteroinvazive, enterohemoragice, enteroagregative, respectiv cu agregare difuză şi tipul uropatogen, implicat, frecvent în etiologia infecţiilor tractului urinar.

Speciile de Escherichia coli se pot clasifica în funcţie de afecţiunile pe care le generează în organismul uman (Todar).

Afecţiuni şi simptome ale tractului digestiv. Deşi numărul bacteriilor de E-coli, atât cele inofensive cât şi cele patogene, este unul redus relativ la celelalte bacterii care populează sistemul digestiv uman, anumite specii ale acestor bacterii produc toxine cu potenţial letal. O157:H7 este recunoscută pentru cauzarea complicaţiilor potenţial letale cum ar fi sindromul hemolitic-uremic, care se manifestă la început prin diaree sangvinolentă, iar apoi prin anemie, uremie şi scăderea numărului de trombocite în sânge. Acest tip de E-coli a fost responsabil pentru epidemia din Statele Unite din 2006 transmisă prin ingestia de spanac proaspăt (Raine: 2007). Nu mai puţin periculoasă este specia O104:H4, responsabilă pentru epidemia din iunie 2011 în mai multe state europene. Deşi manifestările acestor infecţii sunt relativ blânde la adulţii sănătoşi, ele s-au dovedit fatale la copii, bătrâni şi persoane imunodeficiente.