Fermentarea industrială a tutunului

Tutunul uscat nu este un produs conservabil. Tutunul fumat direct după uscare dă un gust aspru, înţepător şi amărui. Aceste caracteristici negative sunt mai accentuate la tutunurile verzi şi brune, care mai conţin cantităţi importante de clorofilă, amidon şi substanţe proteice cu greutate moleculară mare.

Pentru a se obţine un produs conservabil de lungă durată (5-6 ani) şi cu însuşiri calitative îmbunătăţite în timpul fumatului, tutunul este supus fermentării sau unor tratamente termice, cu ajutorul instalaţiilor Redrying, urmate de maturizare.

Prima metodă de fermentare folosită a fost metoda naturală (sezonală), la care fermentarea tutunului se produce în funcţie de condiţiile naturale ale mediului exterior. Această metodă de fermentare provoacă adesea pierderi mari de materie primă, datorită mucegăirii tutunului, şi reclamă în acelaşi timp un mare volum de muncă.

În vederea eliminării acestor greutăţi s-a elaborat metoda de fermentare industrială (extra-sezonală, sau artificială), la care parametrii procesului de fermentare pot fi menţinuţi la valorile optime cu ajutorul instalaţiilor termice şi de ventilaţie cu care sunt dotate camerele de fermentare.

Fermentarea industrială a fost studiată şi experimentată prima dată la Institutul de Cercetări Ştiintifice pentru tutun şi Mahorcă din Krasnodar (U.R.S.S.). Primele experimentări în acest sens au fost făcute de A. I. Smirnov, în 1927, la tutunul oriental. Tutunurile au fost fermentate la o temperatură de 25-30°C şi umiditatea relativă a aerului de 75%. Metoda de fermentare s-a perfecţionat mereu, astfel temperatura în faza de stabilizare a fost ridicată la 40ºC, în 1930, iar în 1937 s-a stabilit un regim de fermentare general la 50°C, cu o durată a procesului de fermentare de 6-12 zile (P. G. Volgunov, S. V. Isaev, S. V. Avranov, A. G. Petrenko ş.a.).

A. G. Petrenko (1940) a făcut experimentări de tratare a tutunului în masa afânată, la temperatura de 90-145°C, cu rezultate bune.

Între anii 1955-1957, cercetările au fost extinse, folosindu-se temperaturi de 50, 60, 70, 80 şi 90°C, pentru fermentarea tutunurilor în masă afânate.

Pe baza acestor cercetări s-a elaborat o tehnologie de fermentare a tutunurilor uşoare şi a mahorcii la 70°-90ºC, precum şi o altă tehnologie, care s-a extins ulterior mai mult, de fermentare a tutunului la 50-60°C.

Cercetările întreprinse în U R.S.S., au fost extinse ş dezvoltate apoi în alte ţări: România, Polonia, Bulgaria etc. Cercetări importante privind fermentarea industrială a tutunului în ţara noastră au fost făcute de I. S. Trifu şi I. Mihailovici (1947). Pe baza acestor cercetări au fost construite fabricile de fermentare Ocna Mureş, Arad şi Urziceni, în cadrul cărora se prelucrează tutun cu foaia mare.

Tutunurile grele (Kentucky şi Mahorca) se fermentează la temperatura de 55-65°C şi 70-85% umiditate relativă, timp de 7-8 zile.

În Bulgaria tutunurile orientale se fermentează la temperaturi moderate. În vederea scurtării diagramei de fermentare, cercetătorii bulgari E. Tabahora şi M. Panteleeva (1977) recomandă, pentru tutunurile orientale de culoare deschisă, fermentarea la temperatura de 50°C şi umiditatea relativă a aerului de 60-65%, cu o durată, la acest nivel de temperatură, de 3 zile.

În ultimii ani, în Bulgaria a fost elaborat un sistem de fermentare continuă a tutunurilor orientale, prin care se reduce durata procesului de fermentare la circa o zi. Fermentarea tutunului se realizează în două regimuri de temperatură: la 70°C şi la 40-50°C.

J. F. Tisnes ş.a. (1956) au făcut studii sistematice privind transformările biochimice în timpul fermentării industriale şi naturale a tutunului francez, cu care ocazie constată că la tutunurile fermentate industrial transformările în compoziţia chimică duc la îmbunătăţirea calităţii acestora, mai intens decât la tutunurile fermenfate sezonal.

Tutunurile de tip Virginia şi Burley, deşi în unele ţări sunt fermentate industrial, totuşi astăzi sunt multe ţări în care aceste tutunuri sunt tratate în instalaţia Redrying pentru o scurtă durată (30-60 min) şi ambalate în butoaie sau baluri, la umidităţi cuprinse între 9-11%. Aceste tutunuri pot fi folosite în fabricaţie după 1-2 ani.

În mai multe ţări, tutunul de tip Virginia şi Burley se denervurează înainte de fermentare sau de tratare în instalaţia Redrying.

În timpul fermentării tutunurile pot să fie manipulate în: teancuri (aşa cum vin de la cultivatori), în baluri (ambalate special în vederea fermentării) sau în masă afânată (desfăcute în foi aşezate libere în spaţiile de fermentare, de regulă pe benzi).

Tutunurile în teancuri sau în baluri pot fi manipulate în: păpuşi (un mănunchi de 15-20 foi întinse, aşezate cotor la cotor, de aceeaşi calitate, de mărime apropiată şi legate împreună cu o foaie de tutun), fascicule (un mănunchi de 15-20 foi de aceeaşi calitate şi mărime apropiată, neîntinse, aşezate cotor la cotor şi legate împreună), stos (foi întinse aşezate unele peste altele în straturi paralele, cu cotoarele în exterior pe ambele părţi ale teancului), tonga (foi aşezate la întâmplare în bal), strips (bucăţi de tutun cu dimensiuni mai mari de 6 mm, rezultate după denervurarea foilor).

Manipularea tutunului după uscare trebuie să fie făcută astfel încât să se asigure consumul minim de energie şi manoperă în ansamblul operaţii1or tehnologice de preparare a tutunului pentru fabricarea ţigaretelor.

La adoptarea în practică a unei metode de fermentare sau alta, se ţine seama de mai multi factori: condiţii naturale de mediu, caracteristici fizice şi chimice ale tutunului după uscare; destinaţia în fabricaţie a tutunului; reducerea pierderilor tehnologice şi a consumului de manoperă prin organizarea unui flux continuu, mecanizat şi automatizat al procesului tehnologic.