Importanța creșterii ovinelor în România

SITUAŢIA CREŞTERII OVINELOR PE PLAN MONDIAL

Resursele naturale, posibilităţile sporite de asigurare a hranei, caracteristicile mediului, particularităţile biologice şi fiziologice, cerinţele economice, tradiţia şi transformările sociale derulate în anumite zone ale globului, reprezintă tot atâtea mijloace de influenţă a răspândirii şi a creşterii ovinelor la nivel mondial. Exploatarea ovinelor în condiţii optime este posibilă doar în zonele cu un climat temperat şi oceanic, cuprinse practic între latitudinea nordică şi sudică de 400C, între limitele izotermelor medii anuale de -100C şi + 250 C cu precipitaţii atmosferice sub 600 mm / an.

În mod obişnuit climatul cald dar uscat este propice creşterii şi exploatării ovinelor cu lână fină Merinos şi de pielicele de tip Karakul. Ca o consecinţă a adaptării speciei ovină la condiţiile de mediu, oile crescute în zonele semiaride au talia mai mică şi pigmentaţia cutanată mai intensă, iar cele răspândite în zonele reci prezintă o pigmentaţie mai slabă şi au talia mai mare.

Specificitatea climatului întâlnit în diferite zone a contribuit în mod hotărâtor la formarea

unor rase cu însuşiri morfologice caracteristice şi cu producţii ridicate. Astfel, climatul oceanic din Marea Britanie a contribuit la formarea unor rase precoce, cu dezvoltare corporală accentuată şi performanțe din punct de vedere productiv. Datorită însuşirilor valoroase şi a capacităţilor superioare de adaptare la alte condiţii de mediu, aceste rase s-au răspândit apoi în diverse zone ale globului, fiind astăzi întâlnite atât în Europa cât şi în Oceania, America de Nord şi America de Sud, unde sunt crescute fie în rasă curată, fie utilizate la încrucişări cu oi locale, participând totodată şi la formarea unor tipuri noi de ovine. Alături de caprine, ovinele se caracterizează printr-o rezistenţă organică ridicată şi o capacitate mare de adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce a determinat ca acestea să fie întâlnite pe zone extinse ale globului cu caracteristici geo-climatice dintre cele mai diferite.

Cu toate acestea există, însă, şi zone care nu sunt prielnice creşterii ovinelor. Aceste areale improprii se caracterizează printr-un regim de umiditate mare asociat fie cu temperaturi prea ridicate, fie cu altele scăzute, care au o influenţă negativă asupra evoluţiei, sănătăţii şi a productivităţii ovinelor. Ca structură de rasă ţările situate în partea continentală a Europei şi îndeosebi cele aflate în partea vestică şi centrală, cresc rase şi tipuri de carne şi de carne-lână (Germania, Franţa, Italia, Polonia). Rasele de oi cu lână fină sunt crescute cu precădere în Spania, Portugalia şi Franţa, iar cele specializate pentru producţia de lapte sunt crescute şi exploatate în mod deosebit în Franţa, Italia, Spania şi Grecia.

În Europa centrală (România, Bulgaria, Slovenia, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Macedonia, Grecia, Turcia) se cresc oi din tipul morfoproductiv de lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, lână semifină-lape şi de pielicele. În zona orientală a Europei situată pe teritoriul ex-sovietic, condiţiile pedoclimatice foarte diverse concură la creşterea unui însemnat efectiv de ovine aparţinând unor tipuri morfo-productive variate (lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, carne-grăsime şi pielicele-lapte). De asemenea, în aceste zone densitatea ovinelor este variabilă, crescând de la nord spre sud.

În America Latină cele mai mari ţări crescătoare de ovine sunt Argentina şi Uruguay. În

aceste ţări, precum şi în Chile, Peru şi Venezuela, sunt exploatate cu precădere oi care au lâna fină, semifină şi mixtă şi de lână-carne, precum şi metişi de diferite generaţii proveniţi din încrucişarea raselor englezeşti de carne cu cele locale.

Ţările situate în Africa cresc un număr mai redus de ovine, dar care aparţin în marea lor

majoritate unor tipuri primitive, tardive şi slab productive exploatate pentru lână grosieră, lapte şi carne. Excepţie face sudul continentului unde condiţiile favorabile permit şi exploatarea în condiţii optime a oilor cu lână fină, a celor specializate pentru producţia de carne şi pielicele. După anul 2000, conform datelor publicate de FAO, la nivel mondial evoluţia numerică a efectivelor de ovine a înregistrat fluctuaţii nesemnificative pe fiecare din cele cinci continente. Astfel, din datele prezentate în tabelul 1 reiese clar că efectivul de ovine a înregistrat diminuări în 2001 cifrate la 2,1%; tendinţă ce s-a menţinut la aceeaşi valoare şi în 2002. Comparativ cu anul 2000 în anul 2002 reducerea de efectiv a fost de doar 1,2% iar în 2004 efectivul mondial de ovine a crescut cu 0,6%.

Tabelul 1. Evoluţia efectivelor de ovine la nivel continental (mii indivizi) (Sursa: FAO 2005)

Continentul Perioada de timp

2000 2001 2002 2003 2004

Africa 237.945 241.795 248.694 254.702 258.332

Asia 414.395 410.513 413.575 424.709 440.778

Europa 148.759 139.807 139.807 137.925 139.725

America de Nord și centrală 18.613 18.782 18.848 18.984 18.864

Oceania 160.828 150.926 145.761 138.566 135.563

America de Sud 76.333 73.692 71.642 69.467 69.335

Total mondial 1056873 1035515 1036376 1044353 1062597

Analiza efectivelor prezente în fiecare dintre cele cinci continente reliefează faptul că cel mai numeros, ca pondere, se află în creştere şi exploatare în Asia. Acestă zonă a lumii deţinea, din efectivul mondial, cca 39,2% în anul 2000 ponderea creşte la 39,64% în 2001 şi ajunge la 41,50% la finele anului 2004. Aceeaşi tendinţă de creştere uşoară a efectivelor de ovine, sub aspect numeric şi a ponderii, se constată şi pe continentul african. În acest caz, efectivul de ovine din anul 2000 reprezenta 22,51% din cel mondial adică 237.945 mii indivizi, creşte an de an şi ajunge la un total de 254.702 mii indivizi în anul 2003 şi la 258.332 mii în anul 2004.

Potrivit aceleiaşi surse, efectivele totale din America de Nord şi America Centrală au rămas aproximativ constante ca număr şi ca pondere pe tot intervalul analizat. Astfel, din punct de vedere numeric efectivele totale au înregistrat o tendinţă de creştere uşoară de la 18.613 mii în 2000 la 18.984 mii în anul 2003 scăzând apoi la 18.864 mii indivizi în anul 2004.

Cele mai semnificative reduceri ale efectivului de ovine au avut loc în Oceania unde, faţă de anul 2000 când numărul total a fost de 160.828 mii indivizi ceea ce reprezenta o pondere de 15,21% din totalul mondial, în anul 2004 se aflau în creştere şi exploatare aproximativ 135.563 mii indivizi . Pe intervalul de timp analizat, în Oceania, efectivele de ovine s-au redus cu 6,16% în 2001 cu 9,37% în 2002 ajungând ca în anii 2003 şi 2004 reducerea să aibă valori de 13,42% şi respectiv 15,71%. Cauzele acestor reduceri de efective sunt multiple însă în mare parte tendinţa de scădere a efectivelor din Australia şi Noua Zeelandă este în principal de natură economică influenţată de preţurile reduse practicate la lână pe principalele burse internaţionale.