Politici agricole - agricultura, pescuitul, domeniul sanitar-veterinar și al siguranței alimentare

1.1. Scurtă prezentare

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la rândul său de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond. Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru.

Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari.

În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare. Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.

România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.

Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul celor zece ţări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să înţelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană şi stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, înarmâdu-i pe studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.

1.2. Cronologia construcţiei europene

19 Septembrie 1946: Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemând la crearea “Statelor Unite ale Europei”;

17 Martie 1948: Tratatul de la Bruxelles crează Uniunea Occidentală şi prima tentativă de organizare a unei apărări europene;

16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizaţiei de cooperare economică europeană (O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului Marshall din 5 iunie 1947;

7 martie 1948: Congresul tuturor mişcărilor europene ţinut în oraşul Haga;

5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei;

18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului (CECA) între 6 ţări: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi R.F.G. Acest tratat deschide calea construcţiei europene pecetluind reconcilierea franco-germană;

23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei federale în Uniunea Occidentală (U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi viitoarea sa admitere în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955);

iunie 1955: Reuniţi în Conferinţa de la Messine, miniştrii de externe ai celor 6 ţări decid extinderea integrării europene la întreaga economie;

25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană de energie atomică (EURATOM). Obiective ambiţioase sunt fixate de acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice, expansiune continuă şi echilibrată, stabilitate crescută, creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele membre.

4 ianuarie 1960: Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.E.) care va intra în vigoare la 3 mai 1960. Ea regrupează Regatul Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elveţia şi Portugalia;

30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană pusă în scenă care rămâne mult timp singura care funcţionează;

20 iulie 1963: Semnarea Convenţiei de la Yaoundé asociind la C.E.E. Madagascarul şi alte 17 state africane;

aprilie 1965: Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunităţi (CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Miniştrilor şi o Comisie unică;

1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la această dată. Europa cunoaşte prima sa lărgire odată cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în C.E.E. (în Norvegia referendumul a fost negativ);

13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECU-ului;

1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE);

14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor între Franţa, Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg;

1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei.

17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către cei doisprezece, a Actului unic european, modificând Tratatul de la Roma şi prevăzând realizarea pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992;

iunie 1990: Semnarea între Franţa, Germania şi Benelux a Convenţiei de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor;

15 decembrie 1990: Deschiderea Conferinţelor interguvernamentale de pregătire a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Uniunii Politice;

21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European (EEE) regrupând o piaţă de 380 milioane de locuitori: cele douăsprezece ţări ale Comunităţii europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elveţia) ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELE);

7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea Europeană (UE)”. Noul tratat va intra în vigoare în noiembrie 1993 şi angajează statele într-o dinamică de adâncire a uniunii: realizarea Uniunii Economice şi Monetare până în 1999, noile politici comune, cetăţenia europeană, obiectivul unei politici externe şi de apărare comune;

1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Cei doisprezece constituie de acum înainte Uniunea Europeană;

martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeană de către Austria, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Referendumurile de ratificare vor avea loc în 1994 în aceste 4 ţări;

9-10 decembrie 1994: La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei viitoare state membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria şi cu România, după Conferinţa interguvernamentală prevăzută în 1996 pentru redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii;

1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor cincisprezece (Germania, Anglia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia).