Politici și strategii globale de securitate alimentară

1.

Conceptul de securitate alimentară

1.1. Problematica securității alimentare

1.2. Factori care influențează securitatea alimentară

1.3. Mijloace de monitorizare a nivelului securității /

insecurității alimentare

1.4. Verificarea cunoștințelor

1.1. Problematica securității alimentare

Securitatea alimentară este o componentă esențială a vieții, a securității

naționale, o obligație a guvernelor. Conceptul de securitate alimentară

operează la mai multe niveluri: individual, familial, regional, național și

global.

Acest concept a fost formulat după al doilea război mondial. El s-a

dezvoltat și s-a îmbogățit de-a lungul anilor în căutarea de soluții necesare

eradicării foametei.

Conform FAO1 securitatea alimentară reprezintă “garantarea fiecărui

individ, în permanență, în orice loc și moment a accesului fizic,

economic și social la o alimentație suficientă și sănătoasă care să-i

permită a avea un regim alimentar satisfăcător pentru o viață

sănătoasă și activă” (The State of Food Insecurity in the World, 2001).

Securitatea alimentară este un concept politic. A discuta despre securitate

alimentară fără a lua cunoștință de dreptul la alimentație, este echivalent cu

1 FAO - The Food and Agriculture Organization of the United Nations

În 1943, 44 de guverne s-au întâlnit în Virginia, SUA, și au pus bazele unei organizații permanente

pentru alimentație și agricultură. Prima sesiune a organizației a avut loc în Quebec, Canada, hotărânduse

ca aceasta să devină agenție specializată a ONU. Din anul 1951 sediul acestei organizații s-a mutat

de la Washington DC la Roma.

a pretinde o libertate care nu este respectată de statele lumii (Mechlem,

2004). Dreptul la alimentație a fost recunoscut în declarația Universală a

Drepturilor Omului din 1948, și este menționat și în Convenția

Internațională privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (ICSECR),

din 1966. Este introdus în numeroase alte documente internaționale, în

numeroase constituții. Comisia Drepturilor Omului are un raportor special

privind dreptul la alimentație.

Pentru a se asigura “garantarea“ acestei securități alimentare este

necesară instituirea unei politici a fiecărui Stat și integrarea ei la nivel

mondial. Conform Declaration mondiale sur la nutrition et Plan d’action

(1992): “fiecare guvern este responsabil înainte de toate de protecția și

promovarea securității alimentare și de buna stare nutrițională a

populației sale, și în mod deosebit pentru protecția grupelor

vulnerabile ale populației”, astfel încât: “buna stare nutrițională a

tuturor trebuie să fie un obiectiv cheie a dezvoltării umane, ea

trebuie să fie în centrul planurilor și strategiilor de dezvoltare socioeconomică”.

Este cunoscut impactul subalimentației, al malnutriției și subnutriției, al

consumului de alimente insalubre în geneza complexului de afecțiuni

cronice, netransmisibile, a stării de morbiditate a grupurilor vulnerabile ale

populațiilor, inclusiv asupra incidenței toxiinfecțiilor alimentare și implicit a

afecțiunilor infecțioase.

FAO estimează că în 2000-2002 aproximativ 852 milioane de oameni trăiau

dintr-o dietă cu deficit caloric (subnutriți): 815 milioane de oameni din țările

în curs de dezvoltare, 28 milioane de oameni din țările în tranziție și 9

milioane de oameni din țările dezvoltate. Se apreciază că în anii 2015-2030

populația subnutrită din țările în curs de dezvoltare va scădea la 580

milioane de oameni. Conform OMS în anii 2020-2025 cca. 70% din

morbiditatea populațiilor se va datora afecțiunilor cronice netransmisibile de

geneză alimentară.

OMS estimează că malnutriția se înregistrează atât în cazul populațiilor

sărace cât și în cazul celor mai puțin sărace și bogate. Există trei tipuri de

malnutriție: foametea, supraalimentația, deficiența microelementelor.

Foametea este prezentă în țările în curs de dezvoltare, dar se poate găsi

pe arii restrânse și în țările industrializate. Foamea parțială sau acută

cuprinde o populație numeroasă, care din cauza unor carențe de fier, iod,

zinc, vitamină A, este expusă unor boli grave. Supraalimentația este

considerată una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din

zilele noastre, și este generată de trecerea de la o alimentație tradițională,

bogată în cereale și legume, la o alimentație bogată în grăsimi și zaharuri.

Securitatea alimentară este un concept dinamic ce a evoluat diferit în timp

și spațiu.

În țările dezvoltate securitatea alimentară s-a realizat prin formarea unui

sistem agricol viabil și a unei economiei agroalimentare moderne. Nivelul

ridicat al puterii de cumpărare a majorității populației asigură, pentru

aceasta, necesarul cantitativ și calitativ al alimentelor. În aceste condiții

atenția acestor țări este îndreptată spre calitatea și siguranța alimentelor și

spre protecția socială a categoriilor de persoane defavorizate. Protecția

sănătății consumatorilor, ca măsură fundamentală de securitate alimentară,

constituie principala preocupare a țărilor dezvoltate.

În țările în curs de dezvoltare securitatea alimentară este asigurată limitat și

în condiții dificile, iar în țările cele mai sărace foametea este extinsă.

Insecuritatea alimentară este o consecință a sărăciei. Populația din aceste

țări nu are asigurat un minim cantitativ de alimente, dieta este slabă

calitativ, nediversificată, cu un conținut scăzut de proteine animale.

Securitatea alimentară a unei țări trebuie asigurată, în primul rând, din

resurse interne. Prin politicile agricole practicate de țările lumii acest lucru a

fost realizat doar în țările dezvoltate. Țările sărace nu își vor realiza o

securitate alimentară durabilă atâta timp cât ele nu vor fi sprijinite să își

dezvolte producția internă. Ajutorul extern pentru aceste țări ar trebui

utilizat în proiecte de ameliorare a terenurilor agricole, în construirea

infrastructurilor rurale etc., și nu în ajutoare alimentare (țările dezvoltate

preferă să subvenționeze exportul surplusului agricol spre țările sărace),

(Zahiu și Dachin, 2001).