Regimul Alimentar al unei Persoane care Suferă de Diabet

ISTORIC

Indici despre diabetul zaharat se găsesc încă de acum 3000 de ani în celebrele documente găsite în Teba Aracticus din Capadocia este primul care izolează acum peste 2000 de ani diabetul ca boală. Ulterior Avicenna (în jurul anilor 1000), Thomas Willis(1648) şi Claude Bernard(sec. XIX) circumscriu treptat simptomatologia clinic şi biologic a bolii. În 1869 Langerhans descrie existenţa în pancreas a unor formaţiuni de cellule cu aspect particular faţă de restul ţesutului pancreatic care au fost denumite ulterior insulele Langerhans. Mai târziu, s-a descoperit că acestea au rolul unor glande de tip endocrine şi sunt formate din mai multe tipuri de cellule. În 1885 Von Mehrig şi Minkovsky descriu apariţia diabetului după extirparea totală a pancreasului la animale. Ulterior, Minkovsky, prin ligatura pe canalele excretoare ale pancreasului demonstrează că deşi pancreasul se distruge, diabetul nu apare atâta vreme cât insulele Langerhams rămân intact: deci la originea diabetului se găseşte distrugerea insulelor Langerhams care secretă insulin.

O contribuţie deosebită care face din el descoperitorul insulinei, o aduce în 1921 savantul român Paulescu, care reuşeşte să extragă din pancreas o substanţă numită de el “pancreină”, cu acţiune de scădere a glicemiei în sângele câinelui fără pancreas. Paulescu, elevul diabetologului francez Lancereaux, professor la facultatea de medicină din Bucureşti-titular al catedrei de fiziologie, şi-a început lucrările sale încă din 1916. Din nefericire, lucrările au fost întrerupte din cauza războiului. El îşi face cunoscute descoperirile sale în „Archives Internationales de Physiologie”, Liege, sub forma articolului intitulat: „Recherches sur le role du pancreas dans l’assmilation nutritive”.

În 1921, chirurgul Banting şi studentul în fiziologie Best încep să lucreze experimental în scopul descoperirii Promonului cu acţiune hipoglicemintă secretat de panceasul endocrin. Rezultatele cercetătorilor lor sunt comunicate în la sfârşitul anului 1921. Primul bolnav tratat cu insulină a fost în spitalul din Toronto-o comă diabetică la un tânăr, la 11 ianuarie 1922.

În 1923, Banting şi McLeod primesc premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, făcându-se astfel o mare nedreptate lui Paulescu şi Best. Paulescu era de fapt primul descoperitor al insulinei şi deci merita premiul Nobel.

Descoperirea insulinei a însemnat o revoluţie în evoluţia şi tratamentul diabetului(formă care se echilibrează numai cu insulină).

Această boală care până la descoperirea insulinei era considerată mortală, a devenit compatibilă cu viaţa cvasi-normală în condiţiile respectării indicaţiilor de regim şi tratament.

În anii 1948-1956 Sanger descoperă formula insulinei(este formată din două lanţuri de aminoacizi lanţul A de 21 aa şi lanţul B din 30 aa unite între ele prin punţi disulfidice). 1967, Steiner descoperă precursorul insulinei-proinsulina-din care se formează insulina.

În perioada actuală, cercetările asupra insulinei şi, în mod general, asupra cauzelor diabetului, au luat un avânt fără precedent. Insulinele preparate astăzi sunt cu mult deosebite de cele preparate iniţial, în ultimii ani fiind introduse în terapeutică insuline umane preparate genetic.

S-au facut paşi importanţi în descoperirea cauzelor care duc la acest diabet insulinodependent.

S-a introdus, pe baza unor cercetări recente, care demonstrează caracterul imun al acestei boli, o terapeutică antiimină cu rezultate bune în unele cazuri. Dacă realitatea este confirmată, s-ar putea ca prin vaccinuri specifice să se prevină această boală. Dar există şi alte tipuri de diabet. Menţionăm pe cel care nu are nevoie în tratament de insulină, cauza lui fiind alta şi tratamentul său altul.

S-a crezut mai mult timp că diabetul zaharat este consecinţa numai a perturbărilor secretorii a celulelor B. Inexact. Cercetările recente demonstrează facorii multipli la originea acestor boli. Acest fapt a făcut ca diabetul zaharat să fie scos din rândul formelor obişnuite de endocrinopatii.

Diabetul zaharat este conceput astăzi ca rezultantă a unor perturbări metabolice complexe şi diferenţiate, din cauze multiple, cu manifestări clinice diferite şi cu o evoluţie clinică cu totul particulară în care bineînţeles este interesată activitatea insulinică. Singura legătiră cu activitatea insulinică, ce nu ţine însă numai de secreţia celulelor B, este că la originea tuturor perturbărilor descrise în diabet, inclusiv a complicaţiilor acute sau cronice se găseşte hiperglicemia.