Spectroscopia

1. Generalităţi

Se vorbeşte de o analiză chimică atunci când activitatea depusă, de o persoană, grup

sau organizaţie, are drept rezultat cel puţin o caracteristică chimică calitativă (adică o

proprietate ce indică prezenţa sau absenţa unei specii chimice) sau cel puţin o cifră care indică

un conţinut dintr-o specie sau material dat. Ansamblul de operaţii şi măsurători, plus

condiţiile experimentale, menite să dea, măcar în parte, compoziţia fizico-chimică a unei

"probe" din material, produs sau ţesut biologic, convenim să-l numim sistem analitic.

1.1. Analize Chimice

1.1. Analiza calitativă şi cantitativă

În trecut, rezultatele analizelor în medicină erau obţinute în mod calitativ, de aceea, majoritatea diagnosticelor erau bazate pe simptoame şi/sau examinările cu raze X, deşi era cunoscut faptul că multe boli fiziologice erau însoţite de schimbări chimice în lichidele metabolice . Uneori erau utilizate teste pentru a detecta componenţii normali sau anormali în diferite probe recoltate pentru analiză. Aceste teste în procedee prin intermediul cărora a devenit posibilă determinarea cantitativă a componenţilor incluşi . Pe măsură ce precizia a crescut şi au fost stabilite proporţiile normale, a devenit clar că rezultatele de laborator au putut fi folosite în scopul precizării diagnosticelor .

În prezent, pentru examinarea medicală generală a unui bolnav sau pentru a diagnostica un ansamblu specific de simptoame este nevoie de o serie de analize cantitative ale unor probe recoltate din corpul omenesc. În viitor, astfel de probe se estimează că vor deveni din ce în ce mai numeroase, iar rezultatele analizelor vor putea fi la îndemâna medicului, jucând un rol esenţial la stabilirea diagnosticului. În mod curent, peste două miliarde de probe sunt executate anual în laboratoarele clinicilor medicale şi acest număr creşte mereu. Majoritatea acestor teste includ determinarea glucozei, ureei, proteinelor, sodiului, calciului, HCO3-/H2CO3, acidului uric şi pH-ului.

Alegerea unei metode de analiză

Odată ce este definit obiectivul analizei, trebuie ca la alegerea metodei de analiză să se precizeze o serie de factori cum sunt: domeniul de concentraţie, precizia şi sensibilitatea cerute, selectivitatea şi rapiditatea. În funcţie de cantitatea aproximativă de substanţă care trebuie determinată dintr-o probă, metodele analitice se clasifică ca în tabelul 1.2:

În conformitate cu această clasificare, metodele chimice se pretează cel mai bine la determinarea macrocantităţilor, iar metodele instrumentale pentru microcantităţi.

Exactitatea

Este măsura încrederii acordată măsurătorii efectuate cu un mijloc de măsură. Aceasta

se referă la sistemul analitic, în ansamblu, indiferent de locul şi timpul măsurătorii. Exactitate

a se măsoară folosind un material (substanţă) zis etalon - în care încrederea este deplină.

Diferenţa dintre valoarea adevărată, adică aceea recunoscută unanim, şi cea măsurată o

denumim eroare. Este esenţial ca etalonul să fie recunoscut de toate laboratoarele interesate.

Exactitatea este măsurată şi de corelaţia ce există între un standard şi o probă, la măsurători repetate. În acelaşi timp, exactitatea estimează posibilitatea de apariţie a erorilor sistematice. O comparaţie intuitivă dintre exactitatea unei analize şi trasul la ţintă cu o puşcă scoate în evidenţă sensul exactităţii.

Sensibilitate, precizie şi selectivitate

Într-o metodă analitică, noţiunea de sensibilitate corespunde concentraţiei minime intr-o substanţă ce poate fi determinată cu o anumită siguranţă. Alegerea unei metode de analiză depinde de sensibilitatea cerută. Cu cât este mai mică proba şi cu cât compusul de interes în probă este mai puţin prezent cu atât metoda trebuie să fie mai sensibilă. Precizia se referă la corectitudinea rezultatului obţinut printr-o metodă analitică.