Tehnologia de obținere a nectarului de piersici și ananas

1. TEMA DE PROIECT

Sa se proiecteze o sectie pentru obtinerea nectarului de ananas si piersici cu o capacitate de prelucrare de 1000 (500 kg ananas /ora si 500 kg de pirsici/ora)kilograme materie prima per ora.

2. OBIECTUL PROIECTULUI

JUSTIFICAREA NECESITĂŢII ŞI OPORTUNITĂŢII REALIZĂRII PRODUCŢIEI PROIECTATE

Fructele şi legumele proaspete sau conservate reprezintă alimente cu o largă utilizare în hrana omului, având un aport important în principii nutritive.

Conservarea produselor alimentare a constituit pentru omenire, de-a lungul întregii ei istorii, o problemă de importanţă deosebită.

Astăzi, poblema conservării alimentelor a devenit extrem de complexă, prezentând diferite aspecte: sociale, tehnologice şi igienice.

Din punct de vedere social, industria conservării asigură aprovizionarea ritmică a populaţiei cu produse sezoniere şi în acelaşi timp eliberează şi uşurează munca gospodinelor.

Sub aspect tehnologic preocuparea este orientată în direcţia îmbunătăţirii continue a calităţii produselor conservate, pentru a se păstra o perioadă de timp îndelungată, luni şi chiar ani, îmbogăţirea în componenţi valoroşi, existenţi în produsele proaspete, reprezentând un obiectiv important.

Din punct de vedere igienic se subliniază necesitatea unui grad ridicat de asimilare a conservelor, precum şi responsabilitatea protejării consumatorului împotriva substanţelor toxice.

Rolul deosebit de important al fructelor şi sucurilor de fructe în alimentaţia raţională este cunoscut şi se datorează conţinutului în vitamine, zaharuri, enzime, substanţe pectice, celuloză, acizi organici, substanţe aromate şi substanţe minerale.

Accentul principal constă atât în ceea ce priveşte raportul calitativ şi cantitativ al materiei prime, cât şi în mod special în organizarea, conducerea şi desfăşurarea procesului tehnologic, acesta influenţând într-o mare măsură compoziţia chimică şi valoarea alimentară a nectarului de ananas si piersici.

3. ELEMENTE DE INGINERIE TEHNOLOGICĂ

3.1 SURSE DE APROVIZIONARE CU MATERII PRIME

Ananasul este o planta perena, face parte din familia Bromeliaceae si este originar din Brazilia si Bolivia, unde si acum creste salbatic.

Columbus a fost cel care a descoperit ananasul in 1493, in Caraibe, urmat fiind apoi de un alt explorator, Magellan, care l-a descoperit in Brazilia, in 1519. Spaniolii au meritul de a fi adus ananasul in Anglia (1555) de unde s-a raspndit in toate colturile lumii, chiar si in Asia.

La spanioli ananasul a devenit simbol al ospitalitatii, apare in design-ul mobilierului, iar in Indiile de Vest taranii plantau ananas imprejurul satelor pentru a ingreuna accesul raufacatorilor.

La sfarsitul secolului al XIX-lea, englezul John Kidwell a avut stralucita ideea de a conserva ananasul pentru a-l face mai accesibil consumului, insa afacerea nu a rezistat din cauza taxelor mari cerute de S.U.A. si afacerea a dat faliment in 1898, exact in anul in care Hawaii a devenit parte integranta a S.U.A., iar taxele desfiintate. A fost randul lui James Drummond Dole sa ajunga in Hawaii, 2 ani mai târziu, cu doar 1000 $ in buzunar, cu o licenta in afaceri si agricultura si cu visul de a creste si conserva ananas. In anul urmator lua fiinta Hawaiian Pineapple Company cu scopul de a duce ananas conservat in toate zonele Statelor Unite. Si in zilele acestea principalele plantatii de ananas se afla in insulele Maui si Oahu. In 1921 afacerea era deja infloritoare si devenise industria cea mai dezvoltata in Hawaii. In prezent, plantatiile din Hawaii produc doar 10% din recolta mondiala de ananas si tari precum Mexic, Honduras, Republica Dominicana, Filipine, Thailanda, Costa Rica, China s.a. furnizeaza restul. Ananasul se situeaza pe locul al III-lea intre fructele cel mai mult conservate si ambalate in cutii metalice, pe primele locuri situându-se pasta de mere si piersicile. .

În cadrul dezvoltării pomiculturii din ţara noastră o atenţie deosebită se acordă piersicului, care în comparaţie cu alte specii pomicole, intră repede pe rod şi dă producţii susţinute pe o îndelungată perioadă de timp.

Piersicul ,desi in ţara noastră se cunoaşte din timpuri străvechi, ca pom izolat în podgorii, sau sub forma unor mici plantaţii de amatori, el este totuşi o cultură nouă.

Primele plantaţii masive datează din perioada 1955-1960, iar ulterior bazinele pomicole de piersici asemenea celor de la Neptun, Mangalia, Medgidia şi Nazarcea (judeţul Constanţa), Oradea, Diosig (judeţul Bihor), Sadova (judeţul Dolj), Afumaţi, Mogoşoaia, Buftea (judeţul Ilfov)şi altele au devenit cunoscute şi apreciate pentru calitatea fructelor nu numai în ţară ci şi peste hotare.

Piersicul este longeviv şi dă producţii corespunzătoare pe soluri relativ sărace, pietroase şi permeabile, cu condiţia să i se asigure apa necesară şi subsanţe hrănitoare. Aceste soluri au avantajul că sunt scurse, calde şi afânate. Este cazul zonelor Şimleul-Silvaniei şi altele.

Irigarea este considerată o verigă de bază ân tehnologia culturii piersicului, rentabilitatea acestei culturi, în zonele deficitare în precipitaţii cum sunt majoritatea celor de la noi din ţară, fiind nemijlocit legată de asigurarea condiţiilor de irigare.

În condiţiile creării premiselor unei pomiculturi moderne, la noi în ţară necesitatea obţinerii unor producţii de piersici în partizi mari de calitate superioară, presupune organizarea judicioasă şi ştiinţifică a producţiei pe scară industrială, fiind asiguraţi factorii esenţiali: chimizare, irigare şi mecanizare.

Principalele centre în care s-a dezvoltat cultura comercială a piersicului sunt în judeţul Constanţa, judeţul Bihor, judeţul Timiş precum şi judeţul Arad.

Pentru aprovizionarea cu piersici, la alegerea terenului se ţine cont de apropierea de unitatea de prelucrare, pentru a se asigura reducerea timpului de transport de la centrele de recoltare la locul de prelucrare şi pentru a asigura mâna de lucru necesară.

Piersicul a cunoscut în ultimul timp o înlocuire completă a sortimentului vechi, în special soiurile cu pulpa albă. Soiurile noi cu pulpa galbenă detaşabilă sau semidetaşabilă de sâmbure şi rezistente la

transporturi, cu producţii ridicate cantitativ şi calitativ, constituie sortimentul cel mai valoros, care trebuie

să asigure continuitatea şi prelungirea producţiei şi a consumului de piersici în stare proaspătă.

Soiurile predominante în livezile din ţara noastră sunt: soiul Madeleine, soiul Pouyet, soiul Cardinal, soiul Dixired, soiul I.H.Hale, soiul Elberta şi altele.