Tehnologia de Recepție a Laptelui de Oaie

1. Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri cresterii ovinelor i s-a acordat o însemnătate economică deosebită datorită diversitătii şi valorii superioare a produselor alimentare (lapte, carne) si nealimentare (lână, piei etc) obţinute de la această specie, contribuind astfel la îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiilor din diferite zone ale lumii.

Creşterea oilor găseşte conditii favorabile de dezvoltare, devenind o ramură importantă a agriculturii, cu deosebire în ţările mediteraniene (Franţa, Spania, Grecia, Italia), în Peninsula Balcanică (România, Bulgaria etc.), în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Australia. Totodată, în ţările cu suprafeţe mari de păşuni naturale sau cu suprafeţe întinse de terenuri aride şi semiaride ca Algeria, Maroc, Tunisia, Iran, Irak, oile concurează cu succes celelalte specii de animale domestice.

Interesul omului faţă de această specie a crescut astfel odată cu dezvoltarea agriculturii şi cu evolutia factorilor social-economici, care au generat ulterior noi cerinte de alimente şi materii prime de origine animală, punându-se astfel bazele unei adevărate îndeletniciri tradiţionale. Datorită cerinţelor mereu crescânde a produselor de origine animală, a apărut astfel necesitatea creerii de noi rase şi tipuri de ovine mai productive şi adaptate diferitelor zone climatice, concomitent cu elaborarea unor tehnologii de creştere si exploatare extrem de performante.

Până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, în România, au predominat oile Ţurcane şi Stogosă şi mai puţin cele de rasă Ţigaie fiind în general neameliorate, dar cu o pronunţată rusticitate si rezistenţă la inteimperii şi drumuri lungi în căutarea hranei. După anul 1860, conjunctura economică determină sporirea efectivelor de ovine, asa încât în anul 1920 acestea se dublează, ajungând în 1938 la cifra de peste 10 mil. capete. În anul 1925 ne situam pe locul 11 în lume si al 4- lea în Europa, iar în 1938 pe locul 3 cu 40 ovine/km2 după Anglia şi Bulgaria.

2.Rasa Ţigaia

În prezent se gaseşte în efective mari în ţarile din Europa centrala şi de rasarit (Polonia, Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Republica Moldova si sudul Ucrainei).

Are capacitate remarcabilă de aclimatizare. Oile Ţigaie sunt mai puţin rezistenţe la frig, ploi reci şi pododermatite, în comparaţie cu cele din rasa Ţurcana, dar sunt mai bine adaptate la climatul cald şi secetos şi ca urmare, se cresc mai bine în zona de şes, depresionara şi colinara.

În funcţie de culoarea cojocului de lâna şi a jarului, există patru varietaţi de culoare: bucalaie, ruginie, bela si neagră. Varietatea bucălaie (cea mai numeroasa) are talie înalta; este mai robustă si mai rezistentă decât celelalte varietaţi.

Ecotipul de şes a ocupat zone întinse în Banat, Transilvania, sudul Munteniei, sudul Moldovei si Dobrogea.

Oile Ţigaia (fig.1), varietatea bucălaie de talie mijlocie, se gasesc în zona de vest a ţării, doar în zona Socodor - judeţul Arad. În centrul Transilvaniei, mai ales în zona Turda şi zona Covasna, se întâlneşte varietatea ruginie, producatoare de lapte, cu o dezvoltare medie 45-55 kg

Fig.1

Producţia medie totală de lapte variază în limite foarte largi între 50-150l; Ţigaie de munte 50-70 l; Ţigaia bucălaie de Banat 120-150 l (Ţigaia de Peretu 100-140 l; Ţigaia de Slobozia 80-120 l) în 6-7 luni de lactaţie, fiind considerată, rasa autohtonă cu cel mai ridicat potenţial în această direcţie. Recordul este de 248 l/lactatie.