Proiectarea Sistemelor Informatice Financiar Contabile

CAPITOLUL I.

SISTEMUL INFORMAŢIONAL CONTABIL

1.1. Dezvoltarea tehnicii de calcul şi creşterea nevoii de informaţii

Noi toţi trăim în prezent sentimentul unei urgenţe, deoarece revoluţia tehnologică care ne înconjoară şi tehnologia societăţii informaţionale ce a pătruns deja în multe activităţi, fac parte din viaţa noastră cotidiană.

Însă, o dezvoltare autentică a unei societăţi nu este posibilă, decât dacă se bazează pe un ansamblu de tehnologii evoluate, după cum progresul acestor tehnologii nu ar putea fi conceput în afara unui proces social, dinamic, evolutiv.

Din Evul Mediu şi până în prezent, istoria tehnicii de calcul este legată şi condiţionată de câteva mari descoperiri ştiinţifice. Astfel, revoluţia cauzată de invenţia lui Gutenberg, la începutul secolului al XVI-lea, a însemnat trecerea de la manuscris la tipar, ceea ce a facilitat intensificarea circulării informaţiei scrise şi a stat câteva secole mai târziu, la baza construirii perifericelor de ieşire ale calculatoarelor electronice. Însă, primul calculator mecanic a fost construit de Blaise Pascal şi consta din roţi dinţate conectate în serie ce efectuau operaţii de adunare şi scădere, afişând rezultatele în cele şase ferestre ale sale. Un rol deosebit în dezvoltarea tehnicii de calcul îi revine şi lui Leibnitz Gottfried, matematician şi fizician englez, care în 1671 a construit prima maşină de calcul capabilă să realizeze cele 4 operaţii aritmetice.

Un moment important în dezvoltarea tehnicii de calcul l-a constituit inventarea în S.U.A. de către inginerul Herman Hollerith a maşinii de tabulat care funcţiona pe baza introducerii datelor iniţiale cu ajutorul cartelelor perforate. Acesta şi-a înfiinţat şi propria sa companie care să producă la scară industrială astfel de maşini, companie care mai târziu, în 1924 avea să devină Internaţional Business Machines (I.B.M.) Corporation.

Între 1930 şi 1946 un număr important de descoperiri ştiinţifice în domeniul matematicii, fizicii, ingineriei electrice şi statisticii, făcute de universitari, au contribuit la apariţia primului calculator electronic ENIAC, în 1946, creat de către John Manéhly, fizician de la Universitatea din Pensylvania şi J. Prosper Eckert, inginer la aceeaşi universitate.

Din acest moment şi până în zilele noastre, toate invenţiile în domeniul tehnicii electronice de calcul au fost organizate în cinci generaţii de calculatoare electronice în funcţie de nivelul tehnologic, de modul de utilizare şi tratare, de limbajele folosite şi de obiectele tratate.

Prima generaţie (1938-1953) s-a caracterizat prin utilizarea tuburilor electronice. Aceste prime calculatoare au fost destinate calculelor ştiinţifice şi comerciale, programarea realizându-se în limbaj maşină, având la dispoziţie aproximativ 100 instrucţiuni simple.

În generaţia a doua (1954-1963) s-a folosit tranzistorul pentru realizarea circuitelor logice, calculatoarele din această generaţie posedând aproximativ 100 instrucţiuni complexe, memorie magnetică şi dispozitive periferice.

Generaţia a treia (1964-1973) este definită prin utilizarea circuitelor integrate, calculatoarele caracterizându-se prin posibilităţi sporite de adresare a memoriei principale şi secundare, diversificarea dispozitivelor periferice, sisteme de operare complexe, disponibilitatea a numeroase limbaje de nivel înalt şi foarte înalt.

Calculatoarele generaţiei a patra (1974-prezent) sunt construite pe baza circuitelor integrate pe scară largă şi foarte largă (LSI şi VLSI), iar prin folosirea microprocesorului şi a microprogramării se conferă maşinilor un set complex de instrucţiuni şi un grad sporit de flexibilitate.

Prezentul şi viitorul apropiat aparţin generaţiei a cincea şi se caracterizează prin circuite integrate specializate, multiprocesoare paralele şi prelucrarea cunoştinţelor.

Într-un asemenea context, al unui real progres tehnic şi tehnologic, deşi costurile echipamentelor de calcul şi comunicaţie scad semnificativ, echipamentele fiind miniaturizate, performanţele (viteza de lucru, capacitatea de memorare, etc.) sunt majorate la maxim. Odată cu creşterea complexităţii şi a performanţelor produselor şi serviciilor cerute de societatea modernă nu mai este suficientă numai "aplicarea sistematică a cunoştinţelor", ci se impune tot mai mult necesitatea folosirii inovative a acestora.

În această societate informaţională, postindustrială, în condiţiile în care numărul "gulerelor albe" a depăşit numărul "gulerelor albastre", adică cea mai mare parte a forţei de muncă nu mai produce bunuri, ci munceşte cu informaţia, nici una din activităţile omului lucrător sau gânditor nu se poate realiza fără informaţie. Pentru eficientizare, această informaţie trebuie percepută de fiecare în mod critic, într-o continuă evoluţie. Informaţia curăţită, adaptată, interpretată, selectată şi transformată devine cunoştinţă, iar cunoştinţele reprezintă unul dintre cele mai importante produse ale muncii omeneşti. Informaţia pe care omul o poate gândi ca operând în afara lui şi în numele lui devine unul dintre "ingredienţii" fundamentali ai evoluţiei tehnologiei şi societăţii şi de aici nevoia tot mai crescândă de informaţii care sa fie prelucrate şi interpretate.

Prin realizările sale tehnologice omul a urmărit tocmai acest lucru: să creeze instrumente care să înregistreze, stocheze si prelucreze informaţii, el urmând a-si concentra atenţia asupra luării deciziilor. Ba chiar, şi pentru luarea anumitor decizii s-au creat astfel de instrumente.

Definită ca un element de noutate în raport cu cunoştinţele prealabile, informaţia reprezintă aspectul cel mai comunicativ al realităţii, ea putând fi transferată cu uşurinţă de pe un suport pe altul, ceea ce face posibilă nu numai transmiterea ei printr-un sistem de comunicaţii, ci şi codificarea şi decodificarea ei.În felul acesta, în cadrul sistemelor de comunicaţie apare o legătură de tip informaţional în care, după ce trece de pe un suport pe altul, informaţia ajunge la un destinatar capabil să recunoască şi să acţioneze în cadrul programului de funcţionare a sistemului căruia îi aparţine.

Informaţia este absolut necesară atât pentru organizarea substanţei şi energiei în sisteme complexe şi ordonate în spaţiu şi timp, cât şi pentru funcţionarea adecvată a acestor sisteme în medii extrem de variate.

În concluzie, noţiunea de informaţie are astăzi două înţelesuri : primul este că informaţia este privită ca idee, concept, relaţie, lucru, ca o comunicare care poartă în sine urma unui fapt, eveniment sau proces oarecare; cel de al doilea este că informaţia este privită ca un şir de caractere ale unui alfabet dat şi care se poate prelucra prin procedee formale automatizate.