Stilul Baroc în Lume

Originile barocului

La începutul secolului al XVII-lea, combativitatea bisericii catolice în Italia nu mai era atât de pronunţată. Cu toate că Papalitatea pierduse pentru totdeauna ţinuturi întinse din Europa Centrală, răspândirea protestantismului fusese zăgăzuită, iar papalitatea socotea posibilă o înţelegere cu el.

Arderea pe rug a lui Giordano Bruno şi prigoana împotriva lui Galilei au fost ultimele izbucniri ale fanatismului catolic; curând după aceea se ridicară glasuri în favoarea toleranţei faţă de cei de altă credinţă. La curtea papală, care continua să dea tonul în viaţa artistică a Italiei, atitudinea faţă de artă s-a schimbat.

Papii de la Roma, numeroasele lor neamuri şi aristocraţia romană se complăceau în rolul de ocrotitori ai artei. Papa Urban al VIII-lea şi-a câştigat renume mai ales ca protector al artei. Mecenatul său nu avea o nuanţă religioasă. Vizita fără ceremonie atelierul favoritului său Bernini şi-i închina versuri latine compuse de el însuşi.

Arta păgână şi nuditatea statuilor antice încetase de a-i indigna pe cei pioşi, aşa cum mai fusese pe vremea Conciliului tridentin.

Toate acestea au întărit tradiţiile culturale care porneau de la Renaştere şi au contribuit să dea concepţiei despre lume – exprimată în arta secolului al XVII-lea – un caracter mai optimist decât îl avusese concepţia despre lume a oamenilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Numai că acum în centrul atenţiei nu stătea personalitatea omului, ci tot ce-l leagă indisolubil de natura înconjurătoare şi de întreaga lume. Cu toată tenacitatea bisericii, încercările ei de a supune gândirea ştiinţifică dogmelor religioase au rămas infructuoase. În secolul al XVII-lea gândirea ştiinţifică s-a despărţit de religie. În faţa ştiinţelor exacte s-au deschis în acea epocă vaste perspective. În ciuda tuturor persecuţiilor, Galilei a izbutit să-şi menţină teoriile, care au devenit fundamentale pentru întreaga ştiinţă modernă. În multe direcţii el a urmat ideile lui Leonardo. În timp însă ce Leonardo înclina spre observarea faptelor izolate, iar Bruno tindea spre afirmaţii general valabile, fără a dispune încă de bazele necesare pentru a le justifica, Galilei a reuşit să fundamenteze sistemul de legi care stau la temelia universului exprimând aceste legi în formule matematice clare.

Arhitectura italiană din secolul al XVII-lea a intrat în istoria artei sub numele de arhitectură a barocului. Cuvântul „barocco” desemna iniţial unul dintre silogismele logicii medievale.

Plină de culoare şi de dramatism, arta barocă a fost creată mai ales pentru a servi religiei. Ea trebuia să încânte şi să copleşească dar mai presus de orice să implice spectatorul în miracole, extaze şi momente ale triumfului creştinătăţii.

În secolul al XVII-lea, Italia a rămas o ţară de primă importanţă ca centru al ideilor şi practicilor artistice şi Roma, în mod deosebit, a atras pictorii şi sculptorii din întreaga Europă.

Curentele artistice care au luat naştere în Italia au continuat să aibă răsunet internaţional.

După Renaşterea târzie, în secolul al XVI-lea, a urmat manierismul, un curent artificial. Acest curent a ţinut relativ puţin şi barocul dinamic care i-a succedat a durat de-a lungul secolului XVII şi chiar XVIII, răspândindu-se în întreaga Europă catolică şi chiar peste ocean, în America Latină.

Arta barocă, cu toate că nu a fost exclusiv religioasă, a reflectat spiritul contra-reformei, din sânul bisericii catolice, care a reînsufleţit propria conştiinţă, în lupta împotriva protestantismului.

Artiştii baroci s-au reîntors la modelele Renaşterii târzii, cu temele şi emoţiile ei clasice, directe.

Barocul a reprezentat un curent catolic şi al sudului cu o influenţă pronunţată în Flandra şi un impact mai mic în restul Europei de nord. În Franţa flamboiantul barocului nu a fost utilizat în scopuri religioase ci pentru a glorifica monarhia absolută a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea.

Stilul baroc a fost utilizat până în secolul al XVIII-lea în mod deosebit în Germania şi în Austria.

În sculptură şi în pictură, în secolul al XVII-lea, se găsesc aspecte contradictorii. A apărut o artă de un realism pronunţat, cu tendinţă de a reda cele mai esenţiale şi mai multe trăsături ale realităţii. Câmpul de inspiraţie artistică s-a lărgit. Au apărut picturi cu scene din viaţa de toate zilele a poporului, portrete expresive reprezentând categoria celor umili. Cele mai concludente exemple se găsesc în arta din Spania, Flandra şi Olanda. Totodată a apărut şi o artă în care imaginaţia predomină, o artă plină de convenţionalism, retorică şi teatrală, Arta barocă, folosită, ca un instrument de propagandă iezuită, combătând Reforma.

Cauzele care au dus la apariţia stilului Baroc

Există o varietate de opinii asupra delimitării în timp şi a apariţiei epocii Barocului care se datoreste, in primul rând, unor cauze generale, care acţionează de-alungul întregii evoluţii a civilizaţiei umane, determinând interferări la graniţa intre diferitele stadii ale acestei evoluţii ; fenomenele unei vechi ere persista in era noua, iar ceea ce este caracteristic intr-o anumita etapa, isi pregăteşte apariţia cu mult timp înainte.

Cauze speciale au influenţat apariţia si statuarea Barocului, extinderea lui spaţiala, formele de manifestare etc. Cultura si arta europeana dinaintea apariţiei barocului au fost ataşate,in esenţa,spiritualităţii creştine si a imbricat formele specifice-bizantine,de mare întindere si durabilitate,in partea de răsărit si pe cele gotice-medievale,in partea de apus a continentului nostru. Europa apuseana,mai mobila in evoluţia ei,redescoperă la un moment dat antichitatea si făureşte pe temelia ei, Renaşterea.