Extras din proiect
Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituţional al fiecărui stat membru al Uniunii Europene trebuie să facem o primă distincţie între statele care au constituţii adoptate înainte de deceniul şase al secolului XX şi cele care au adoptat constituţii ulterior acestei date.
Astfel, dacă constituţiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituţii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 şi 1993), Portugalia (1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie.
O a treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală. Este cazul Franţei.Există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale:- ca regim juridic unic şi general;- ca regim juridic excepţional şi particular.
Începând din secolele al IX-lea şi al X-lea, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice medievale, de tipul cnezatelor şi voievodatelor.
Până în secolul al XIII-lea, zona nord-dunăreană, a fost dominată de fenomenul migraţiilor.Din secolul al IX-lea, s-au succedat maghiarii (stabiliţi în Pannonia, aceştia şi-au întemeiat un stat propriu, sub conducerea lui Arpad), apoi, după anul 1000, pecenegii, uzii, cumanii, iar la 1240-1241, tătarii.
Hanatul Hoardei de Aur, constituit de aceştia din urmă în nordul Mării Negre şi-a exercitat dominaţia îndeosebi asupra zonei extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii în regiune a altor state vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin.
Conținut arhivă zip
- Autonomii Locale si Institutii Centrale in Spatiul Romanesc.pptx