Dacia în context central și est-european - secolele IV i.e.n. - II i.e.n

1. Geto-dacii în lumina izvoarelor literare antice

În perioada de trecere spre epoca bronzului a avut loc procesul de indo-europenizare a spaţiului carpato-danubiano-pontic prin pătrunderea, din stepele nord-pontice, a unor valuri succesive de comunităţi de păstori indo-europeni. Pătrunderea acestor triburi de păstori a determinat multiple transformări de ordin cultural, social, etnic. Indo-europeni şi-au impus cultura materială şi spirituală şi i-au asimilat pe autohtoni. Vechile culturi eneolitice (Petreşti, Gumelniţa, Cucuteni, Vădastra) cu ceramică pictată au dispărut, iar în locul lor au apărut culturi noi (Cernavodă III, Coţofeni) cu ceramică grosolană, decorată cu motive incizate; mormintele erau tumulare, de inhumaţie, cu schelete presărate cu ocru. Locul ginţilor matriarhale a fost luat de o organizaţie patriarhală, ierarhică a societăţii, iar locuitorii au început să vorbească o limbă indo-europeană.

În epoca bronzului (2000 – 1200 î.e.n.), din populaţia indo-europeană răspândită în sud-estul Europei, după un îndelung proces de diferenţiere, au luat naştere popoarele atestate de izvoarele scrise antice: grecii, ilirii, tracii. Aceştia din urmă s-au cristalizat ca popor încă din epoca târzie a bronzului, însă procesul lor de formare s-a desfăşurat de-a lungul primei vârste a fierului.

Populaţia de origine tracă din regiunile carpato-dunărene şi pontice, până la Balcani, care se va impune în viaţa economică şi politică a sud-estului Europei până la cucerirea romană este populaţia geto-dacă. Individualizaţi din marea masă a tracilor în cursul secolelor VII-VI î.e.n., geto-dacii se prezintă, pe tot parcursul existenţei lor ca o unitate etnică şi lingvistică, cu o cultură materială şi spirituală proprie.

Primele relatări despre geto-daci datează din secolul V î.e.n. şi se referă la evenimente petrecute la sfârşitul secolului VI î.e.n. Printre acestea se înscriu opere ale logografilor, geografi şi etnografi greci de la sfârşitul secolului VI î.e.n., în preocuparea cărora trebuie să fi intrat şi teritoriile noastre, mai ales că de la mijlocul secolului VII î.e.n. coloniştii veniţi din Milet au întemeiat colonii greceşti pe malul Pontului Euxin, precum Histria (Crişan 2008a, p. 28).

Probabil că multe dintre cele mai vechi ştiri despre geto-daci s-au pierdut de-a lungul timpului. În cele câteva fragmente ce s-au păstrat din opera lui Hecateu din Milet, „Înconjurul pământului”, sunt consemnate două triburi – crobizii şi trizii – care locuiau prin sudul Dobrogei de astăzi. Triburile acestea sunt pomenite şi în izvoarele târzii ca făcând parte din neamul geţilor, astfel încât, prin opera lui Hecateu, geţii îşi fac apariţia în istoria scrisă a omenirii (Daicoviciu 1968, p. 13). Referiri cu privire la acest neam şi la teritoriile pe care acesta le stapânea găsim şi la primii poeţi greci, Eschil şi Pindar, precum şi la al doilea mare tragician, Sofocle. Acesta, în tragedia „Triptolemos”, vorbeşte despre un rege, Charnabon, „care domneşte peste geţi”, ceea ce înseamnă că faima geţilor era deja cunoscută atenienilor în prima jumătate a secolului V I.e.n., când a fost jucată piesa (Crişan 2008a, p. 28; Daicoviciu 1968, p. 13). Autorul care a făcut o referire mai amplă cu privire la geţi a fost Herodot. În cartea a IV-a din scrierea sa „Istorii”, el face referire la neamul tracilor şi la popoarele ce s-au desprins din acest neam: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea ei sunt slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trausi şi de cei care locuiesc la nord de crestonai”. Datele cu privire la geţi, Herodot le-a obţinut, după cum el însuşi o spune, de la grecii ce locuiau în Hellespont şi de la cei din Pont. Faptul că sunt menţionaţi în acest spaţiu demonstrează că au trăit în imediata apropiere a grecilor, cu ei au venit în contacte directe, ce s-au amplificat după colonizarea greacă. Cele două lumi s-au influenţat reciproc, în urma acestui contract având de câştigat atât grecii cât şi tracii.

Denumirea de geţi este folosită cu precădere de scriitorii greci pentru toţi geto-dacii, dar mai ales pentru populaţia de la Dunărea de Jos, de pe ambele maluri ale fluviului, de la Carpaţi şi până la litoralul de vest al Mării Negre. Consemnarea primelor ştiri despre geţi încă din secolul V î.e.n. a fost posibilă datorită contactului lor cu lumea greacă. Numele de daci s-a folosit pentru locuitorii din regiunile centrale şi de vest ale spaţiului carpato-dunărean de către scriitorii latini. Această denumire a fost apoi extinsă la populaţia din zona extracarpatică în care se înglobează toţi geto-dacii. Numele de daci este atestat pentru prima dată pe la mijlocul secolului I î.e.n. în lucrarea lui Caesar, De bello Gallico.

Tradiţia literară antică greco-latină ni-i prezintă pe geţi şi pe daci ca fiind una şi aceiaşi populaţie, ramură nordică al marelui neam al tracilor, vorbind una şi aceiaşi limbă. În acest sens, cunoscutul geograf grec Strabon spune destul de limpede că dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. De la Pliniu cel Bătrân şi Appian aflăm că romanii îi numesc pe geţi, daci, fără să facă vreo deosebire etnică sau lingvistică. Aceeaşi idee de unitate se întâlneşte şi la Dio Cassius, unde acesta consemnează că „cei de dincolo de Istru poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci, din neamul dacilor, eu îi numesc daci, cum le zic romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi”. Informaţii similare, exprimate cu aceeaşi claritate, datorăm şi lui Trogus Pompeius şi Isidor din Sevilla, care relatează că „dacii sunt o mlădiţă a geţilor pentru că s-au născut din neamul geţilor” (Petrescu-Dîmboviţa, Vulpe 2001, p. 419).