Dominația otomană în Țările Române - durata, forme de manifestare, consecințe economice

I. Imperiul Otoman- graniţe şi fondatori

Imperiul Otoman a fost un stat turcesc din Oriental Apropiat care cuprindea Turcia, parte din Asia de Sud- Vest, Africa de Nord si Sud- Estul Europei între secolele XIV şi XX, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane km2. Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia işi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali, primul sultan fiind Osman I. După ce turcii au cucerit Constantinopolul ( astăzi, Instambul), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai mari puteri economice si politice ale lumii, ţările europene simţindu-se tot mai ameninţate de expansiunea acestui imperiu spre Balcani si spre sudul Uniunii polono- lituaniene.

Imperiul Otoman a dispărut ca urmare a victoriei Antantei în primul război mondial, când forţele Aliaţilor, printre care se aflau şi arabii, i-au învins în cele din urmă pe turci.Guvernul turc s-a dovedit la sfârşitul primului război mondial absolut neputincios, ceea ce a făcut ca imperiul să fie împărţit între puterile invingătoare, în numai caţiva ani fiind proclamate alte noi state.

II. Contactul Imperiului Otoman cu ţările dunărene

În secolul al XIV- lea, pe masura înaintării osmanilor în Peninsula Balcanică, ei foloseau diferite forme de supunere a popoarelor acestor regiuni, astfel, unele teritorii sunt cucerite imediat, iar celor care opuneau rezistentă li se cerea “ răscumpararea păcii” prin plata unui tribut, care era de fapt o metodă prin care turcii aveau acces la chestiunile interne ale tributarilor şi aşa se făcea trecerea la o nouă etapă a supunerii lor: confirmarea conducătorilor la tron( “cumpărarea protecţiei”) şi chiar numirea la tron a unor persoane favorabile lor, toate acestea făcând trecerea la transformarea provinciilor ocupate în paşalâc- provincie otomană condusă de un paşă.

Frământările din Imperiul Bizantin au determinat apelul la ajutorul turcilor, care trebuiau să protejeze aleşii, dar practic aceştia preiau controlul Constantinopolului şi puterea. Îşi dau seama că nu au oponenţi reali şi se extind până la sud de Dunăre.

Un asemenea scenariu era preconizat şi pentru români, atunci când la sfârşitul secolului al XIV- lea, când turcii îşi stabilesc graniţe pe Dunăre şi pornesc cucerirea la nordul acestui fluviu. “ Marea nenorocire a ţării noastre” este aceea că, la scurt timp după ce ţările române au păstrat distanţa faţă de unguri şi polonezi şi sunt oarecum liberi, apare această nouă “ putere formidabilă” : Imperiul Otoman.

Dominaţia otomană în Ţările Române s-a desfaşurat între secolul al XIV- lea şi secolul al XIX- lea, când în 1877- 1878 are loc Războiul de Independenţă a Ţărilor Române.

III. Rezistenţele antiotomane ale ţărilor române

O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman domnitori români din cele trei provincii româneşti: Muntenia, Transilvania si Moldova. Aceşti domnitori au fost Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş în Ţara Românească, Iancu de Hunedoara în Transilvania, Ştefan cel Mare în Moldova.

Mircea cel Bătrân ( 1386- 1418) , a fost domnitorul Ţării Româneşti în timpul căruia aceasta a cunoscut cea mai mare întindere teritorială. Cronicarul turc Leunclavius îl caracteriza pe Mircea astfel: “ Principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager ”. Faptul că în 1388 Dobrogea a fost inclusă în Tara Românească, precum şi sprijinul acordat de Mircea cel Bătrân creştinilor din Balcani (Kossovopolje- 1389) au atras reacţia otomană. Pentru a contracara ofensiva otomană, la 7 martie 1395, la Braşov, se incheie prima alianţă antiotomană din istoria sud- estului European. Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid să organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru a-l elimina pe principalul său adversar. Lupta se dă la Rovine la 7 mai 1395 şi se incheie cu victoria ţărilor române. Prezenţa turcilor la Dunăre a făcut ca oastea lui Mircea cel Bătrân, care sare în ajutorul lui Sigismund de Luxemburg, să participe la confruntarea de la Nicopole din 25/26 septembrie 1396. Domnitorul moare la 31 ianuarie 1418, fiind înmormantat la mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441- 1456, a fost implicat în ultimile mari cruciade împotriva expansiunii otomane. În 1443- 1444, Iancu de Hunedoara alături de regele Ungariei iniţiază “ campania cea lungă”, obţinând o strălucită victorie. În urma acestei victorii sosesc la Buda soli din partea Papei, a ducelui de Burgundia, a veneţienilor, genovezilor si bizantinilor, care solicitau continuarea războiului împotriva turcilor. În 1444, în urma morţii regelui Ungariei, Ladislau, Iancu de Hunedoara, cunoscut şi sub numele de Ioan Huniade, ajunge guvernator al Ungariei în 1446. Iancu a fost o figură măreaţă, dar a cunoscut însă şi înfrângeri, cum a fost cea de la Varna, când, bazându-se pe ajutorul din partea flotei veneţiene pentru a împiedica trecerea turcilor din Asia Mică în Europa, Iancu nu primeşte sprijinul promis datorită vechilor duşmani ai veneţienilor, genovezii. Istoricul Neagu Djuvara considera ca lipsa de colaborare si certurile dintre crestini au fost principalele căi favorabile înaintării turcilor în Europa: “ Incă o dată se vede cum zâzaniile şi dusmăniile între creştini au fost principalul aliat al turcilor în înaintarea lor în Europa”

La începutul anului 1448, Iancu a impus ca domnitor al Moldovei pe Petru al II- lea, după ce îl instalase în prealabil în Ţara Românească pe Vladislav al II- lea. Odată refacut “blocul romanesc ” în septembrie 1448, oastea creştină în frunte cu Iancu trece Dunărea, suferind o grea înfrangere la Kossovopol ( 17- 19 octombrie 1448) , înfrangere care marca sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea turcilor din Europa.

Căderea Constantinopolului în 1453 a constituit o grea lovitură pentru crestini, deoarece i-a permis lui Mehmed al- II- lea să treacă la lichidarea trupelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară ce l-a consacrat pe Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu success a Belgradului ( 4- 21 iulie 1456), acţiune militară pe care insuşi Papa Calixt al III- lea a considerat-o “ evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”.