Evoluția relațiilor politice romano-engleze în anii 1938-1940

ÎNTRODUCERE

Spre sfârşitul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut Anglia se simţea din ce în ce mai ameninţată de puterea şi ambiţiile crescânde ale Germaniei, Italiei, Japoniei. Hitler intenţiona să domine central şi estul Europei, în timp ce Mussolini spera să transforme Marea Mediterană într-un lac italian. Tendinţele expansioniste ale Japoniei păreau о posibilă ameninţare pentru posesiunile britanice din Asia. În aceste condiţii cercurile guvemante britanice doreau asigurarea pentru Imperiul Britanic a unei stări de pace cu orice preţ. Aceasta implica dezangajarea fata de obligaţiile contractuale prevăzute în Pactul Societatii Naţiunilor privind apărarea securitatii tuturor membrilor organizaţiei. Liderii politici englezi nu concepeau să angajeze forţele armate britanice în interesul unei cauze care ar fi afectat securitatea Imperiului. Nici un prim-ministru şi nici un guvern nu ar fi conceput să angajeze întreg Imperiul în apărarea unor interese locale, ştiind că prin aceasta s-ar primejdui interese mult mai mari. De aceea, conducerea politico-militară de la Londra considera că dacă apărea un conflict care nu afecta interesele vitale ale Imperiului, el trebuia localizat pentru a împiedica generalizarea războiului [277]. De asemenea, §efii Statului Major Imperial au evidenţiat în mod repetat faptul că Anglia nu se putea confranta simultan cu Germania, Italia şi Japonia. Conştienţi de faptul că Marea Britanie nu dispunea de forţele necesare pentru a obţine о victorie rapidă într-un eventual război, guvernanţii englezi au făcut tot posibilul pentru a evita un conflict militar. Iar acest obiectiv putea fi atins dacă se ajungea la о înţelegere cu una dintre aceste trei tari. Englezii au ales Germania pentru că considerau că aceasta reprezintă eel mai mare pericol pentru securitatea lor. În aceste condiţii, diplomaţia britanică a căutat permanent căi pentru diminuarea tensiunii din relaţiile cu Germania, dacă era necesar chiar prin revizuirea condiţiilor înscrise în tratatele de pace de la Paris privind Europa Centrală. Acest lucra a fost consemnat şi de către diplomatul român Irimescu, şeful Legaţiei române la Washington. Irimescu

transmitea la Bucureşti, într-o telegramă din 15 decembrie 1938, că ambasadorul polonez în SUA îl informa despre discuţia avută cu Roland Tree, secretaral ministrului britanic de exteme, Anthony Eden, în care Tree afirma că „Anglia nu se va lăsa atrasă în nici un conflict cu Germania cauzat de acţiunile acesteia în Europa Centrală şi Răsăriteana" [278].

În această perioadă România se afla într-o stare de nesiguranta accentuată. Pericolul consta nu numai în faptul că era înconjurată din trei părţi de state care revendicau câte о parte a teritoriului său, dar şi în situaţia că Germania avea nevoie de resursele naturale româneşti şi în primul rând de petrol, în timp ce anglo-francezii doreau să limiteze accesul german la petrolul românesc. În faţa acestor pericole guvernul român nu avea nici un aliat care să-i ofere о apărare sigură. De aceea, politica guvernului de la Bucureşti era de a nu-şi periclita situaţia atât fata de puterile occidentale, cât şi fata de Germania.

Un rol important în evoluţia evenimentelor din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial cu influenţe directe şi asupra relaţiilor româno-engleze 1-a avut şi Nevile Chamberlain - primul ministra britanic. §eful Legaţiei române la Londra, Vasile Grigorcea, afirma despre premierul englez într-un raport: „ cu mai multă energie decât experienta, domnia sa a luat în mână conducerea politicii externe, a ţinut să impună la Foreign Office directivele sale, să reducă influenţa domnului Eden şi să înlăture pe oamenii cei mai încercaţi, ca Sir Robert Vansittart, pentra a asculta în schimb de sfaturile câtorva lorzi, diletanţi şi uşuratici şi a pune un preţ exagerat pe informaţiile ambasadoralui său la Berlin, un om superficial şi unilateral. Înlocuind în domeniul politicii externe experienţa prin simpla încăpatanare, domnul Chamberlain a trebuit să ajungă la greşeala inevitabilă de a se înconjura cu sfetnici fără personalitate şi fără valoare. De la numirea domnului Chamberlain ca prim-ministru, Marea Britanie nu mai are nici о politică europeană. Totul se rezumă la menţinerea coeziunii Imperiului britanic, grav ameninţat de triunghiul Berlin-Roma-Tokio. Disocierea acestui triunghi este astăzi scopul principal al politicii primului ministra. Din nefericire, însă, metodele au fost complet greşite şi lipsite de orice

imţ psihologic. Făcând avansuri exagerate când uneia, când celeilalte din puterile dictatoriale, domnul Chamberlain a produs la Berlin impresiunea de slăbiciune şi a ajuns numai la întărirea acelui triunghi ” [279].