Extinderea Uniunii Europene Către Europa Centrală

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplină, economică, socială şi instituţională, situându-se, din punct de vedere politic, undeva între federaţie şi confederaţie

Ţările Europei Centrale şi de Est , vedeau în Europa valorile la care cei care au trăit în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reântoarcă. Integrarea ţărilor central şi est-europene, este un proces complex, cu consecinţe politice şi economice majore, atât pentru UE, cât şi pentu ţările candidate.

În lucrarea “Extinderea UE către Europa Centrală şi de Răsărit” mi-am propus să identific efectele suferite atât de UE, cât şi de TCEE, în urma aderării acestora din urmă.

Primul capitol se numeşte “Extinderea Uniunii Europene către Europa Centrală şi de Est”. Aprofundarea integrării europene prin extinderea ariilor politicilor comune şi consolidarea caracterului supranaţional al Comunităţii Europene. De asemenea acestea şi-au manifestat încă de la începutul anilor ’90, un interes faţă de apropierea Comunităţii Europene, aceasta din urmă manifestându-şi disponibilitatea de a le sprijini eforturile, propunându-le acorduri de asociere, cunoscute sub numele de “acorduri europene”. Am vorbit despre principalele obiective care sunt: - promovarea progresului economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999), despre institutii care sunt implicate in conducerea Uniunii Europene, precum şi despre acordurile europene.

Al doliea capitol se numeşte “Procesul de aderare la UE” şi cuprinde prezentarea procedurilor şi a capitolelor de negociere pentru aderarea la UE. Negocierile de aderare au avut ca scop determinarea condiţiilor de integrare ale fiecărui stat candidat, luându-se în considerare ca la aderare , statele trebuie să fi adoptat acquis-ul comunitar. Negocierile de aderare cuprind 31 de capitole de negociere care au rezultat ca urmare a divizării a acquis-ului comunitar. Am încercat să punctez efectele UE asupra ţărilor în curs de aderare din centrul şi estul Europei, tot în acest capitol fiind evidenţiate asistenţa financiară şi programele de susţinere acordate de către UE statelor candidate.

Ultimul capitol, intitulat “Impactul extinderii către toate sectoarele economiei”, prezintă beneficii pentru toate sectoarele economiei ( produse industriale)

CAPITOLUL I CONSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

1.1 Scurt istoric

Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrîngere (în primul rînd Germania, împărţită în cîteva zone de ocupaţie) a devenit restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional. Consolidarea forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în opunerea influenţei crescînde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Bazele procesului de integrare europeana - care a dus la apariţia actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse in 1950 de către Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa si Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei. Jean Monnet a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluata de Robert Schuman, care mers mai departe şi a propus crearea unei comunităţi de interese paşnice dintre Franţa si Germania, deschisa si altor state europene.

Astfel se dorea eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucţie a statelor europene, a căror economie fusese puternic afectata de cel de-al doilea război mondial, şi crearea condiţiilor care ar duce a evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Planul propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”, viza „plasarea producţiei germane şi franceze de cărbune şi oţel în mâinile unei autorităţi supreme comune de supraveghere (Autoritate Supremă) la care se pot alătura alte state europene”.

În aprilie 1951 – 6 state – Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii europene Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Deşi CECO îşi începe activitatea în 1952, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională începînd cu anul 1953, cînd cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative la oţel şi cărbune.