Făuritori de arme - armurăria geto-dacică între specializare și necesitate

Introducere

Dinamismul civilizaţiei dacice a depins, în mare mǎsurǎ, de evoluţia cunoştinţelor legate de metalurgie, cu un accent puternic pe siderurgia fierului, ramurǎ economicǎ de care erau dependente, la rândul lor, celelalte meşteşuguri. Existenţa atâtor resurse metalifere, şi a altora conexe lor, pe tot cuprinsul zonelor locuite de geto-daci, a atras dupǎ sine o rapidǎ dezvoltare a metalurgiei, foarte clar vizibilǎ mai ales în perioada Regatului dac. Aceastǎ vizibilitate este dată de urmele activitǎţilor legate de explotare şi/sau prelucrare a minereurilor metalifere şi care constau în prezenţa şi anvergura zǎcǎmintelor, a instalaţiilor de exploatare şi de prelucrare primarǎ, a cuptoarelor de redus minereul, a atelierelor şi, în ultimǎ instanţǎ, a numărului şi calităţii pieselor finite.

Dacǎ urmele exploatǎrilor s-au şters în cea mai mare parte, situaţie ce conduce la ipoteza cǎ acestea erau covârşitor de suprafaţǎ, datoritǎ exploatǎrilor ulterioare sau colmatării naturale, urmele cuptoarelor şi ale atelierelor au rǎmas. Alǎturi de acestea, multitudinea de piese finite dau o imagine dinamică a amplitudinii meşteşugului prelucrǎrii metalelor şi a nivelului atins de cǎtre faurii geto-daci.

Între multele obiecte de metal pǎstrate, o însemnatǎ pondere o au armele şi diferitele componente ale echipamentului militar, în special cele realizate din fier. Numeroase, bine realizate, şi având o piaţǎ de desfacere mai mult decât avidǎ, armele constituie un produs principal al atelierelor de fǎurărie. Marea varietate a arsenalului, grija pentru detaliu şi, nu în ultimul rând, calitatea deosebitǎ a pieselor finite demonstreazǎ gradul de profesionalism atins de cǎtre meşterii fierari. Aceste caracteristici permit presupunerea cǎ, în cadrul breslei fierarilor, a existat o categorie aparte de meşteri, calificatǎ în realizarea şi repararea armelor, specializare care a devenit imperios necesară în cadrul regalitǎţii dacice, permanent angajatǎ în diferite conflicte militare. Dacǎ în cazul pieselor cu caracter militar realizate din metale preţioase existenţa unor artizani specializaţi este mai mult decât probabilǎ, în ce priveşte piesele realizate din bronz sau fier argumentele sunt mult mai disimulate în contextul general al metalurgiei geto-dacice.

Deosebit de atractivǎ, prin faptul cǎ ar demonstra încǎ o datǎ stadiul la care a ajuns organizarea socio-economică în societatea dacicǎ, ipoteza existenţei unor meşteri specializaţi în realizarea, mai mult sau mai puţin exclusivǎ, a armamentului, nu poate fi verificatǎ doar prin recursul la izvoarele literare antice, ele însele sǎrǎcǎcioase în ce priveşte descrierea detaliilor vieţii economice din Dacia. Singurele piste care ar putea contribui la clarificarea acestui aspect ar fi o analizǎ a atelierelor de fierǎrie, prin prisma inventarului utilizat, o privire atentă asupra unor categorii de arme produse în aceste ateliere şi, cu prudenţa cuvenită, recursul la logica istorică.

Istoriografia problemei

Încercarea de reconstituire a dimensiunilor civilizaţiei dacice a ţinut întotdeauna seama de rolul pe care l-a avut metalurgia în naşterea şi edificarea unuia dintre cele mai importante regate barbare ale vremii.

În cadrul descoperirilor arheologice, o valoare aparte o prezintă centrele meşteşugăreşti, cu ateliere specializate, precum şi depozitele de unelte pentru fierărie, vestigii care dovedesc o îndelungată şi puternică tradiţie legată de prelucrarea metalelor, identificată pe întregul teritoriu locuit de geto-daci, cunoscând o mare intensificare la sfârşitul Hallstatt-ului şi începutul La Téne-ului.

Importanţa acestui domeniu de activitate a fost sesizată de istoriografia modernă chiar în lipsa unei documentaţii arheologice suficiente, prima discuţie detaliată, referitoare la extragerea şi prelucrarea metalelor, la depozitele de unelte şi arme, în special de fier, fiind făcută de către Vasile Pârvan în monografia dedicată Daciei preromane.

Amplitudinea cercetărilor arheologice, efectuate în a doua jumătate a secolului XX, a suplimentat cunoştinţele referitoare la metalurgia autohtonă, îmbogăţind substanţial istoriografia românească prin numeroase studii şi lucrări de specialitate, chiar dacă armamentul de fier era tratat secundar faţă de subiectul lucrărilor.

Numeroasele materiale publicate în monografiile siturilor arheologice au permis ulterior elaborarea unor lucrări de sinteză care să conţină concluzii valabile pentru întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Redactarea unei lucrări dedicate metalurgiei fierului de către Ioan Glodariu şi Eugen Iaroslavschi, a pus nu doar bazele unor studii tematice ulterioare, ci a modificat şi volumul de date şi abordarea acestora prin faptul că a oferit o altă viziune asupra artefactelor din metal, strâns legată de funcţionalitatea acestora. Cartea a adunat la un loc informaţiile momentului, cu accent pe rezultatele săpăturilor din Munţii Orăştiei, despre produsele realizate din fier, clasificarea şi tipologizarea acestora precum şi identificarea locurilor de extracţie a minereurilor, a cuptoarelor de redus, a atelierelor sau a tratamentelor la care a fost supus metalul.

Apariţia volumului Metalurgia bronzului la daci, semnat de către cercetătorul clujean Aurel Rustoiu, a marcat nu doar un eveniment editorial în literatura arheologică românească, ci a adus în domeniu şi o analiză cuprinzătoare a produselor de bronz fabricate de către meşterii daci, între care numeroase arme şi piese de echipament militar.