Istoria catolicismului în Țările Române în secolul al XVII-lea - izvoare și istoriografie

Una dintre preocupările istoriografiei naţionale este, începând cu secolul al XIX-lea, cea privitoare la prezenţa şi influenţa catolicismului în societatea românească medievală şi premodernă. Printre cercetările întreprinse în acest sens, un rol de seamă îl au cele care au vizat atât publicarea de documente din arhiva Congregaţiei “De Propaganda Fide” şi din alte arhive din ţară şi străinătate, cât şi valorificarea acestor surse în vederea evidenţierii contribuţiei catolicismului la evoluţia societăţii româneşti din veacul al XVII-lea. În cadrul istoriei “fenomenului” catolic în Ţările Române, secolul al XVII-lea ocupă o poziţie de o importanţă singulară, în primul rând datorită faptului că în această perioadă are loc revigorarea propagandei catolice în centrul şi estul Europei. Astfel, Principatele Române s-au aflat în atenţia Sfântul Scaun, care s-a orientat către o politică activă şi în spaţiul răsăritean, la începutul secolului fiind creat episcopatul de Bacău , iar la mijlocul deceniului al treilea începându-şi activitatea în arealul românesc călugării misionari ai Congregaţiei “De Propaganda Fide” .

**

***

Izvoarele. Corespondenţa purtată de către misionari cu responsabilii din conducerea Congregaţiei –secretar, prefect–, cu nunţii apostolici din Viena şi Varşovia, cu Vicariatul Patriarhal al Orientului, cu sediul la Constantinopol, precum şi rapoartele şi scrisorile particulare sau oficiale ale superiorilor misiunii trimişi în teritoriul est-carpatic –viceprefect, comisar–, ale altor înalţi prelaţi catolici aflaţi în trecere prin Ţările Române reprezintă principala sursă de documentare în privinţa ansamblului de problematici privitoare la cultul catolic şi istoria comunităţilor catolice din Moldova şi Ţara Românească în veacul al XVII-lea, fiind totodată foarte utile şi pentru studiul evoluţiei generale a spaţiului românesc. Astfel, regretatul istoric Petre P. Panaitescu opina, de pildă, că, între izvoarele externe ale istoriei românilor, tocmai descrierile de călătorie asumă o importanţă specială, întrucât cuprind „observaţii asupra instituţiunilor, monumentelor şi obiceiurilor despre care ştirile interne nu ne spun nimic” , iar Ştefan Andreescu aprecia relativ recent că toate aceste documente reflectă imagini ale istoriei culturii, mentalităţilor şi chiar ale istoriei politice româneşti . Acestei categorii de izvoare i se adaugă corespondenţa diplomatică dintre domnii români şi Sfântul Scaun, rapoartele, relatările şi scrisorile călugărilor misionari aparţinând altor ordine religioase decât cel franciscan, preoţilor aşa-zişi „naţionali” sau ale reprezentanţilor comunităţilor catolice locale, acte şi documente interne cu diferiţi emitenţi, edificatoare în privinţa vieţii economice, sociale şi spirituale a catolicilor din Ţările Române, precum şi varii informaţii lapidare ce pot fi extrase din cronicile interne moldoveneşti şi munteneşti. Pentru nuanţarea diverselor aspecte pe care le comportă istoria catolicismului în spaţiul românesc extracarpatic al secolului al XVII-lea pot fi consultate şi o serie de alte izvoare, cum ar fi cele epigrafice, onomastice şi toponimice, deşi acestea au o relevanţă limitată în ceea ce priveşte analiza globală a „fenomenului” catolic din Principate. Rapoartele şi relatările misionarilor, ale superiorilor lor, precum şi cele ale înalţilor prelaţi catolici autori ai unor visitationes relative la spaţiului românesc în secolul al XVII-lea constituie, fără îndoială, sursele de informare cele mai amănunţite şi mai extinse cronologic ale istoriei catolicismului din arealul românesc. Publicarea acestor izvoare a fost o constantă preocupare a multora dintre istoricii români şi străini, interesaţi de multiplele aspecte ale cultului catolic în Ţările Române .