Literatură aservită ideologiei comuniste - perioada postbelică

Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub

guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire. În România, mai pregnant decât în oricare dintre ţările socialiste, aparatul politic represiv, având ca obiectiv fundamental apărarea puterii de orice ar putea-o primejdui într-un fel oarecare, a acţionat nu numai în sens interdictiv - cum se mai crede încă în Occident- , oprind pur şi simplu apariţia unor cărţi incomode.

Dacă în primul deceniu de comunism aparatul a impus o literatură

numai de tip propagandistic, menită să sprijine direct regimul, după aceea,

mimând, vreme de încă trei decenii, normalitatea, el a continuat să-şi îndeplinească şi altfel misiunea, controlând nu numai producţia editorială, ci şi conştiinţele scriitoriceşti nu foarte greu de sedus şi de manipulat. Nu sânt puţine conştiinţele nobile şi scriitorii de bună-credinţă care nu au putut să ocolească asemenea curse. O dată căzuţi (aflaţi acolo), au încercat să se salveze, făcând profesionist ceea ce, oricum, începuseră să facă, constituindu-şi o filozofie a înfăptuirii cu orice preţ. Cu vremea, unii s-au lăsat pradă mecanismelor mistificatoare ale conştiinţei ameninţate, descoperind cu mândrie că e bine ceea ce fac, că au făcut-o şi alţii în epoci similare şi aiurea, că important este să ai talent, că se poate conta pe imprevizibilitatea evoluţiei istorice a „sistemului de aşteptări", care va favoriza, cândva, şi selectarea operei lor.

Pentru a îndepărta, cu orice preţ, pe scriitori - în plan istoric - de la

orice iniţiativă aptă să fisureze fundamentele regimului, puterea a mizat, de

la un moment dat, pe sunetul de sirenă al patriotismului, vivificat prin ştiri

neliniştitoare despre „venirea ruşilor", apeluri istorice dramatice, alarme

inutile şi repetate. Din păcate, istoria ţării, plină de evenimente tragice, face

ca asemenea argumente să fie mereu convingătoare. Aşadar, patriotismul a

fost o momeală infailibilă, de neevitat, cu un succes sigur şi rapid până târziu, în clipele de criză ale regimului, când erau clare mişculaţiile în numele lui.

Pentru ca energiile să se consume zadarnic, stăpână absolută peste

mass-media, puterea a încurajat, când discret, când pe faţă, gâlceava

scriitorilor, animozităţile estetice, a exacerbat dezacordurile minore,

preschimbându-le în conflicte majore şi ideologice, a hrănit discordia şi

mahalaua, folosindu-se de masa de manevră a rataţilor şi impostorilor.

Propulsând false valori, organizând glorii oficiale şi campanii nemeritate de denigrare sau minimalizare, culturnicii români, în spatele cărora se afla Securitatea, au izbutit să-i facă pe scriitorii de bună-credinţă să reacţioneze şi să opteze pentru o politică de regrupare şi fraternizare disperată. O bună parte din forţa şi iniţiativa lor politică şi literară s-a pierdut în apărarea oprimaţilor, a înjosiţilor, în jocul complicat al eschivelor, al calculului şanselor şi al consecinţelor, în contraatacuri timide, iute înăbuşite de atotputernicii stăpâni ai conductelor de deversare.

Cine doreşte să înţeleagă specificul literaturii de după 1948 şi evoluţia

ei va trebui să ţină seama de influenţa tenace a factorului politic în fiecare din

cele trei mari etape ale comunismului românesc. Anamneză nu poate face

abstracţie de faptul că, dincolo de aparentele lui concesii şi de deschiderile

operate din când în când, regimul - care, esenţialmente, a fost unul dictatorial

- a socotit mereu literatura şi pe scriitori ca pe instrumentele lui. Dacă nu le

mai putea stăpâni şi folosi nemijlocit ca în primii zece ani, le putea manipula

discret, ca în ceilalţi treizeci şi ceva.

În tot acest timp, voinţa naturală de afirmare şi de creaţie a scriitorilor

a fost contracarată şi moderată de acţiunea prohibitivă a sistemului de control

editorial (şi chiar posteditorial) şi a fost deturnată prin tot soiul de tertipuri şi

tehnici diversioniste (baraje, oferte ipocrite, deschideri de coridoare false ori

cu libertăţi parţiale).

Sub presiunea acestor câmpuri de forţe adverse nu putea să se ivească

decât un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei posibile „estetici"

totalitare, care, dacă se va fundamenta vreodată ca disciplină, se va ocupa de

caracterul contorsionat al creaţiilor acelor vremuri şi de evoluţia nefirească a

fenomenului artistic. Iar prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri s-a transformat într-o povară constantă, cu efecte neaşteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere.

În primii ani ai regimului comunist impus în România cu ajutorul tancurilor

Armatei Roşii, singura literatură acceptată oficial şi difuzată cu vigoare prin toate mijloacele imaginabile a fost cea de „propagandă şi agitaţie". Ea avea un repertoriu unic, hotărât la Moscova şi dictat de acolo. Oricare altă formă de literatură ar fi fost avenită numai în măsura în care putea servi, propagandistic, ţelurilor partidului unic şi respecta preceptele ideologiei şi esteticii comuniste. Doar spre sfârşitul primului „cincinal" de regim „democrat-popular", după moartea lui Stalin şi după congresul XX al P.C.U.S., producţia Agitprop-ului a început să fie concurată timid de o creaţie literară căreia i s-a permis, din diverse raţiuni - unele conjuncturale -, să apară şi în care se recunoşteau atributele literaturii propriu-zise. Cu infinite dificultăţi, au putut fi tipărite câteva romane (Bietul loanide, 1953; Toate pânzele sus!, 1954; Moromeţii, 1955; Străinul, 1955; Cronică de familie, 1957; Groapa, 1957) care păreau că prelungesc tradiţia prozei noastre

interbelice şi pe care autorităţile le numeau, nu întâmplător, „realist-critice" (adică demolatoare ale societăţii burgheze). Sporadic, câte un volum de versuri (cum au fost cele ale lui Tudor Arghezi, după ridicarea interdicţiei de publicare în 1955) reuşea să depăşească nivelul elementar al poeziei militante recomandate de regim. Neagreate, dar tolerate de partid din pricina prestigiului literar sau politic al autorului sau din dorinţa conducerii de a-şi reface credibilitatea în rândul intelectualităţii, sugerând înţelepciunea şi generozitatea clasei muncitoare, apariţiile de acest fel au un caracter cu totul excepţional.

Acestei „literaturi", pe care, de regulă, o eludăm cu jenă în studiile noastre, se cuvine să-i acordăm atenţie. Ea a avut, uşor retuşată şi înviorată de izvoare naţionaliste, o longevitate nebănuită şi chiar o continuitate tematică impresionantă, în timpul campaniei de dezarmare nucleară orchestrate de Moscova în anii '80, tema păcii şi a pericolului imperialist occidental a fost dezgropată şi pusă pe versuri chiar de condeierii de serviciu care făcuseră până atunci caz de patriotismul şi antisovietismul lor.