Nicolae Ceaușescu - Principele

CAPITOLUL I

ETICA POLITICĂ A LUI MACHIAVELLI

Ar fi imposibilă sesizarea revoluţiei produse de Machiavelli, creatorul „teoriei statului, în domeniul doctrinelor politice, fără o prezentare a precedentelor teorii politice, idei, vehiculate privind societatea, orînduirea politic, atitudinea faţă de putere a unor clase, pături şi grupuri sociale, a unor indivizi separaţi.

Începînd cu apariţia speciei umane, în centrul activităţiipolitice a stat omul – de la individul simplu pînă la grupările, asocierile lor şi apariţia liderilor. Constituirea doctrinei politice s-a produs pe parcursul trecerii cunoaşterii umane de la formele religioase şi mitologice la cele raţionale şi este legată de acel stadiu al dezvoltării producţiei sociale în care au apărut clasele şi statul.

Primele reprezentări social politice ale egiptenilor, chinezilor, induşilor, grecilor, romanilor antici (mil.II-I î.e.n.), au un caracter religios – mitologic, constituind o parte a concepţiei mitologice asupra lumii, deşi au unele deosebiri. La ei domina ideea despre originea divină a relaţiilor puterii şi orînduirii existente. Tendinţa de a depăşi reprezentările religioase – mitologice incipiente şi a forma o nouă viziune mai mult sau mai puţin raţională despre lume în general şi despre stat şi drept în special, a apărut în secolele VIII – VI î.e.n. Un rol deosebit au avut în acest sens învăţăturile lui Confucius, Mo-tzî în China, a lui Buddha în India, Zaratustra în Persia.

Confucius este creatorul unei doctrine etico-politice, comform căreia, cerul şi voinţa cerească este o forţă care determină acţiunile şi faptele oamenilor, situaţia lor socială. Se pronunţă pentru concepţia aristrocatică de guvernare a statului care refuză poporului dreptul de participare în conducerea statului. Totuşi, puterea trebuie să se bucure de încrederea poporului altfel ea nu poate exista. Dar guvernatorii trebuie să povăţuiască poporul în baza exemplului personal. Virtutea de bază a supuşilor o constituie devotamentul faţă de cîrmuitor, între aceste două părţi trebuind să existe o pace interioară. Scopul confucianismului era de a ocroti orînduirea socială existentă de orice perturbări şi mutaţii.

Adversarul lui Confucius, Mo-tzî a formulat concepţia că statul a apărut în baza unui contract ca urmare a unui acord între oameni, care în trecut au trăit în elementul lor natural. Comform opiniei sale, toţi oamenii sun egali din naştere în faţa cerului şi că toţi oamenii capabili şi talentaţi trebuie să aibă acces la exercitarea puterii. Milita pentru eliberarea păturilor de jos ale societăţii de oprimare, suferinţă şi mizerie.

Buddha – propăvăduitorul învăţăturii, care ulterior a devenit una din cele trei religii universale, de rînd cu Creştinismul şi Islamul. Calea universală a salvării propuse de Buddha au provocat o considerabilă rezonanţă democratică în ţările care au acceptat învăţătura sa. El proclama egalitatea tutror, independent de apartenenţa la castele şi păturile sociale respective.

Zarathustra – comform viziunii lui din straturile popoarelor vechi vor izvorî popoarele noi, înlocuind democraţia cu dictatura.

Odată cu trecerea de la orânduirea comunei primitive la societatea de clasă şi la forma de organizare politică a vieţii publice, în polisele state ale Greciei Antice se desfăşoară lupta dintre diferitele clase pentru putere. Această confruntare şi-a găsit reflectarea între diverse curente ale gîndirii filozofice,politice şi juridice din Grecia Antică. Filozofia politică a lui Platon şi ştiinţa politică a lui Aristotel sînt cuceriri de vârf ale gîndirii politice Greceşti. Platon a adus o contribuţie remarcabilă la cultura spirituală a umanităţii. De numele lui este legată apariţia filozofiei politice. Cele mai importante opere consacrate problemelor social politice sunt tratatele „Statul” şi „Legile”, dialogurile „Politică. Concepţia politică a lui Aristotel este reflectată plenar în operele: „Politica, „Etica, „Retorica”.

Gândirea machiavelică respinge, în primul rând, dimensiunea metafizică a reflecției politice. Principiul său ''realist'' îl face pe filosof să nu studieze puterea decât ceea ce este nu ceea ce ar trebui să fie. Abordarea este în mod limpede, ''modernă'', întrucât nu are alt obiect decat statul independent de orice reflecție asupra ordinii lumii și a valorilor care îi stabilesc legitimitatea. Este vorba despre a porni de la ''fapte'', a le studia cu scrupulozitate și a le face o descriere obiectivă, cvasiștiințifică. În această privință, Machiavelli dă mai multă crezare ''lecțiilor de istorie'' decât certitudinilor modelate de spirit.

Numai studiind motivele eșecurilor și succeselor politice din trecut este posibil să aruncăm lumina prezentului și să transformăm viitorul.

Principele retrasează astfel faptele ''oamenilor iluștri'' precum Tezeu, Cirus, Romulus și Moise, care au întemeiat Grecia, Persia, Roma. Face o analiză obiectivă și critică a feomenelor de dominare, pornind de la studierea trăsăturilor caracteristice ale vieții politice. Oarecum înainte de vreme, pune bazele științei politice moderne.

Spre deosebire de contemporanii săi, Machiavelli estimeză că ființa umană poate să-și învingă destinul și să-și îmbunătățească viața prin voință. Fără îndoială, autorul Principelui recunoaște existența ''norocului'' (fortuna), termen care la vremea aceea desemna ''destinul'', ''soarta'', dar și ''șansa'' și ''hazardul''.