Organizarea politică în perioada 1866-1918

Începuturile lungii domnii a Lui Carol I

Răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza şi proclamarea ca domnitor a principelui Filip de Flandra la 11/23 februarie 1866, a dat o nouă dimensiune problemei româneşti. În realitate, n-a fost vorba de un eveniment cu totul neaşteptat, dată fiind atitudinea pe care o adoptă chiar fostul domnitor în ultimele luni ale domniei sale. Nu întâmplător, contele Apponyi, ambasadorul Austriei la Londra, raportase la 27 decembrie 1865/8 ianuarie 1866, îngrijorarea manifestată de lordul Clarendon privind eventualitatea ocupării domniei Principatelor de către un principe străin, întrucât el îşi dăduse seama de divergentele care ar fi apărut între puterile garante privind alegerea celui în cauză.

Răsturnarea lui Alexandu Iona Cuza reprezentase “un act de noapte, un loc de umbra”, cum scria Vasile Alecsandri lui Alexandru Hurmuzaki, dar tot el recunoscuse că “domnia lui Cuza ajunsese pe drojdii”. Puterea a fost asumată de o Locotenenţă domnasca, alcătuită din Nicolae Golescu, Lascar Catargiu şi colonelul Nicolae Haralambie.

Membrii Locotenenţei Domneşti

Prin proclamarea lui Filip de Flandra de către Locotenenta domnească, instituita în locul domnitorului abdicat şi în aceeaşi zi într-o şedinţă comună de către Adumarea Deputaţilor şi Senat, Europa era pusă din nou în faţa unui fapt împlinit de către romani şi chiar în faţa unei probleme aparent solutioniste şi nu a uneia care trebuia rezolvată. Proclamarea să ca domnitor a aflat-o numa după ce evenimentul avusese loc şi, în consecinţă chiar a doua zi el a cumunicat refuzul sau la Londra. Cu excepţia unui singur periodic “Le journal de Liege”, care considerase gestul reprezentaţilor romanilor “un omagiu strălucit adus dinastiei şi libertăţilor noastre”, resul presei belgiene nu făcuse un caz prea mare din această chestiune.

Conferinţa de la Paris din 1866 şi-a început activitatea pe 26 februarie/10 martie 1866 şi de la început, poziţiile divergenţe ale reprezentantei puterilor garante i-au deonstrat slăbiciunea. Chiar şi reuniunile ei au avut loc în bună măsură în funcţie de diversele iniţiative luate de la Bucureşti. Repetatele avertismente şi recomandări ale Conferinţei privind pedesemnarea unui prinţ străin şi insistenţele ori ameninţările referitoare la o eventuală separare a statului român n-au avut până la urma vreo urmare practică.

În urma aprobării din ţară a demersului sau Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde a fost primit în audienţă la 19/31 martie 1866, de prinţul Carol Anton de Hohenzollern, tatăl domnitorului canditat şi apoi a avut loc o întrevedere de dpua ore cu tânărul prinţ. Acesta n-a dat nici un răspuns categoric, dar evident s-a arătat interesat de oferta ce i se făcea. Ion C. Brătianu a informat optimist pe locotenenţii domneşti şi pe miniştrii în legătură cu acceptul prinţului Carol, chiar înainte de a avea o incertitudine. Tot el, venind la Bucureşti a determinat guvernul să dea mandat lui Brătianu pentru că acesta să propună oficial acestuia candidatură şi l-a convins să anunţe ţinerea unui plebicist prin care opţiunea pentru prinţul de Hohenzollern urmă a fi confirmată. La 30 martie/11 aprilie, Locotenenta domnească vestea printr-o proclamaţie nouă candidatură şi supunerea eu unui plebicist. Trei zile mai târziu guvernul anunţa şi el plebicistul, evidenţiind şi faptul că prinţul era “rudă prin două ramuri cu Napoleon al III-lea şi încă considerat că făcând parte din însăşi acea familie Bonaparte.

Plebicistul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie. Un complot separatist, în care au fost implicate Nicolae Rosetti-Roznovanu, cneazul Constantin Moruzi şi mitropolitul Calinic Miclescu , întemeiat şip e o mişcare de stradă, desfăşurată la Iaşi la 3/15 aprilie, a fost înăbuşit de armată. La sate mai ales s-au înregistrat şi opţiuni contrare venirii noului domnitor; de asemenea, au avut loc şi puternice frământări în rândurile corpului grănicerilor, dar în ansamblu este neîndoielnic c desemnarea sa a întrunit o substanţială majoritate de opţiuni.

În ziua în care Brătianu anunţa succesul plebicistului prinţului Carol-Anton regele Prusiei îşi exprimă într-o depeşă rezervele către tânărul prinţ, ceea ce nu l-a împiedicat pe acesta să comunice tatălui său “decizia să hotărâtă de a primi coroana romană” .

Cu o zi înaintea începerii plebicistului, printr-un decret al Locotenenţei domneşti, a fost constituită Societatea Literară Romana la propunerea lui C.A. Rosetti. Din nou era vorba de un proiect din vremea lui Cuza, dar a cărui concretizare s-a impus şi sub impulsul unor interese generale ale naţiunii depăşind hotarele statului existent în acel moment. Decretul avea să fie întregit, trei săptămâni mai târziu, printr-altul în temeiul căruia au fost numiţi, cu întârziere, tocmai membrii din afara hotarelor statului, transilvăneni, bănăţeni, bucovineni, basarabeni şi chiar macedoromâni.

La 28 aprilie/10 mai 1866, Adunarea Deputaţilor a fost deschisă.

Preluarea domniei de către principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.

În timp ce la Bucureşti Adunarea Deputaţilor proclama, la 1/13 mai, (cu 109 voturi din 115), hotărârea ei nestrămutată de a menţine “o Românie una şi nedespărţită”, iar pe prinţul Carol ca “principe ereditar al Roaniei”, acestase găsea pe drum spre România, unde va sosi, după o lungă călătorie aventuroasă la 8/20 mai. La 10/22 mai 1866, domnitorl, primit cu ovaţii de bucureşteni, a depus jurământul în fata reprezentaţilor naţiunii, declarând că devenise roman odată cu păşirea sa pe pământul noii sale patrii. Începea o nouă etapa a istoriei naţionale, încă una dintre dorinţele fundamentale aleAdunarilor ad-hoc fiind realizată.