Regimul Revoluționar din Țara Românească - Anul 1848

Revoluţia de la 1848 a deschis un capitol nou în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului european a fost cuprinsă în procesele revoluţionare. Deşi acestea au îmbrăcat, fiecare, forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase forme unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unor noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi, după o perioadă de reacţiune contrarevoluţionară, apusul absolutismului.

În luna martie, consulul general al Franţei la Bucureşti raporta la Paris asupra stării de agitaţie în Ţara Românească de sosirea veştilor privind Revoluţia din februarie 1848, accentuată, apoi, de cele referitoare la evenimentele revoluţionare din Austria. Se cerea „abolirea privilegiilor”, înfiinţarea gărzii civice şi libertatea presei. Totodată, lui Ghoerghe Bibescu i se înaintaseră petiţii şi conducătorii mişcării i se înfăţişaseră, cerându-i sprijinul şi dorind să-l aibă ca şi conducător.

Bibescu s-a arătat reticent şi temător faţă de orice tentativă de modificare a instituţiilor existente. În luna aprilie, acestuia i-a parvenit o petiţie prin care i se cerea să ia măsuri de interes pentru patrie, înşirându-se 23 de puncte, care, în bună măsură, aveau să fie reluate în Proclamaţia de la Islaz. Între altele se cerea desfiinţarea rangurilor, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, abolirea robiei, lărgirea drepturilor electorale, responsabilitatea ministerială, garda naţională,etc . Tot la Bucureşti a fost răspândită o broşură cu caracter radical, ce ataca Regulamentul organic şi se pronunţa în favoarea unor importante reforme, care vizau instituirea unui regim burghez: desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi a cenzurii, egalitatea în drepturi, impozit proporţional, în raport cu veniturile, gardă naţională, secularizarea averilor mănăstireşti, desfiinţarea clăcii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, o nouă Adunare obştească, aleasă pe baza noilor principii.

În cursul lunii martie a fost constituit un prim comitet revoluţionar, din care făceau parte C.A. Rosetti, fraţii Goleşti, Ion Ghica, Ion Voiculescu II. Potrivit izvoarelor timpului lui Ghorghe Bibescu i s-a propus tronul regatului care urma să fie constituit prin unirea teritoriilor româneşti. Domnul însă, fără să fie insensibil la aceste propuneri, nu a avut curajul să sancţioneze programul revoluţionar, aflându-se necontenit sub presiunile Rusiei.

Dacă în perioada iniţială, Ion Ghica şi C.A. Rosetti fuseseră principalii organizatori ai viitoarelor acţiuni revoluţionare, lor şi celorlalţi fruntaşi aveau să li se alăture Nicolae Bălcescu şi Al. G. Golescu, reîntorşi din Franţa. Sosirea lor la Bucureşti – 3/15 aprilie – a dus la o intensificare a adunărilor secrete. La 8/20 şi 9/21 aprilie, Comitetul revoluţionar întregit a luat în dezbatere problema declanşării Revoluţiei. Bălcescu ar fi vrut o declanşare imediată, dar majoritatea s-a pronunţat pentru o amânare.

De asemenea, în condiţiile în care era aşteptată izbucnirea Revoluţiei poloneze, intervenţia Rusiei ţariste şi reacţia corespunzătoare a Imperiului Otoman se impunea o pregătire politică pe măsură. Colaborarea cu emigraţia polonă şi coordonarea eventuală a acţiunilor impuneau, de asemenea, şi o nouă considerarea a relaţiilor cu Poarta, în perspectiva evenimentelor.

Izbucnirea Revoluţiei în Ţara Românească nu avea să fie, evident, doar o acţiune locală, ci să continue şi să dezvolte mişcarea începută în Moldova, la nivel general românesc, pe o mai trainică bază organizatorică şi politică, ca şi acţiunile politice naţionale în curs de desfăşurare în Transilvania. Chiar dacă în organizarea şi desfăşurarea Revoluţiei din Ţara Românească tendinţa generală nu a fost întotdeauna ostentativ subliniată, ea s-a desprins limpede din evoluţia şi logica evenimentelor.

La 13/15 iunie 1848, odată cu abdicarea domnului Ghorghe Bibescu – supus propriilor ezitări, dar mai ales presiunilor Rusiei – şi cu constituirea celui de-al doilea Guvern provizoriu (primul îşi încetase existenţa legală la 11/23 iunie), care a preluat conducerea statului, în Ţara Românească a fost instalat pe deplin un regim revoluţionar. Preşedinţia acestuia a fost încredinţată, din motive de oportunitate politică internă şi internaţională, mitropolitului Neofit şi nouă dintre fruntaşii Revoluţiei au fost chemaţi să facă parte din noua conducere a ţării: cinci ca membri ai Guvernului şi patru ca secretari ai săi; acestora li s-au adăugat şase miniştri, titulari ai departamentelor, deoarece al şaptelea departament, cel al Instrucţiunii Publice şi al Cultului, l-a condus Heliade. Potrivit hotărârilor luate de conducătorii Revoluţiei, deciziile urmau să se ia prin consens sau, cel puţin, opinia majorităţii memrilor Comitetului revoluţionar(ulterior deveniţi membri ai Guvernului). Pentru a-şi consolida situaţia şi a obţine adeziunea mulţimilor, Guvernul provizoriu a organizat, la 15/27 iunie, o adunare populară pe câmpia de la Filaret, denumită de atunci „Câmpia Libertăţii”.

După constituire, noul regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Rangurile boiereşti au fost desfiinţate, a fost hotărâtă eliberarea deţinuţilor politici, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertăţii. Pe plan extern, atît Nicolae Bălcescu cât şi Ion Voinescu II au desfăşurat o activitate menită să sublinieze noua poziţie, deplin autonomă a ţării şi chiar aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară („Pruncul român”, „Poporul suveran”, „Învăţătorul satului”) şi a fost decretată înfiinţarea gărzii naţionale. Realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluţionar, privind problema agrară şi problema electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne şi mai ales externe.

Înfăptuirea a numeroase puncte din programul revoluţionar a fost salutată de către popor. Ţărănimea însă aştepta, înainte de toate, împlinirea revendicărilor menite sa schimbe substanţial propria ei situaţie. Majoritatea prevederilor programului erau mai ales în avantajul păturii mijlocii. Cu toate acestea procesul revoluţionar s-a bucurat de susţinerea miilor de oameni, după cum au existat şi împotriviri, mai ales din partea boierimii conservatoare, îngrijorată de aplicarea articolului 13 din program referitor la rezolvarea problemei agrare.

Dând curs, într-o formă violentă, opoziţiei lor faţă de regimul revoluţionar, elementele reacţionare, în baza dreptului la libera întrunire proclamat de noul regim, s-au întâlnit pentru a manifesta împotrivirea faţă de intenţiile concretizării articolului 13. cu complicitatea unor ofiţeri superiori, în frunte cu Ioan Odobescu şi Ioan Solomon, aceştia au trecut la o acţiune complotistă directă, arestând, prin intermediul ofiţerilor şi al unor unităţi militare derutate de aceştia, o parte dintre membrii Guvernului provizoriu. Dar intervenţia promptă a poporului a dus la eliberarea Guvernului provizoriu şi la arestarea celor doi colonei şi a maiorului Locusteanu, complicele lor.

Uneltiri interne, dar mai ales constanta ameninţare a unor intervenţii represive din afară au determinat conducerea Revoluţiei să dea curs ezitărilor şi să nu asigure un ritm suficient de rapid pentru realizarea grabnică şi în întregime a programului de la Islaz. Numai cu o zi înaintea tentativei contrarevoluţionare de la 19 iunie/ 1 iulie, Gheorghe Magheru a fost numit căpitan general al trupelor de dorobanţi şi panduri, iar câteva zile mai târziu, la 24 iunie/ 6 iulie, un decret al Guvernului provizoriu dispunea trimiterea de comisari de propagandă în toate judeţele, mai ales în cele „bântuite” de reacţionari.