Relația Tainei Botezului cu Sfânta Scriptură, reflectată în ritual și în interpretările teologico-simbolice

Argument

„Cum poate omul să se nască fiind bătrân ? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască ?” (Ioan 3, 4). Mirarea lui Nicodim, firească, este într-un alt sens şi a noastră. Este adevărat că tradiţia Bisericii a explicat în profunzime adevărul rostit de Iisus că "trebuie să vă naşteţi de sus" şi că „ce este născut din trup, trup este; iar ce este născut din Duh, Duh este."

Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii au lămurit concret procesul acestei noi naşteri, alcătuind slujba botezului, şi explicând, pe de altă parte, sensul şi efectele acestei renaşteri printr-o vastă şi bogată literatură. Dar aceste explicaţii, în ciuda analizelor erudite ale ştiinţei liturgice actuale, conţin o încărcătură mistagogică de neînţeles pentru unii.

Mulţi ştiu că sunt botezaţi, însă nu au sentimentul unei naşteri din nou. Efectele botezului sunt mai degrabă de ordin sociologic. În cel mai bun caz ştiu că, prin botezul lor, au intrat în Biserică. Pot aşadar, sau trebuie, să se roge, să se împărtăşească etc., dar rămâne faptul că nu se simt născuţi pentru a doua oară. Şi cum să se roage, să se împărtăşească, etc., adică să acţioneze si să trăiască la un nivel în care nu au conştiinţa clară că există ? Faptul botezului lor le rămâne străin, iar rugăciunea, împărtăşania etc., le iau drept datorii. Le acceptă şi, mai mult sau mai puţin, le îndeplinesc, uneori cu toată bunăvoinţa, dar pentru dânşii sunt acte limitate, obscure, neiluminate. Cadrele vieţii lor eclesiale, adevăruri de credinţă, taine, asceză etc., sunt foarte adesea obiectivate.

Pe de altă parte, simt că îmbătrânesc. Ştiinţa arată – şi acestea nu sunt nevoiţi s-o creadă, este limpede şi evident – că un proces de înaintare progresivă spre moarte este constant în corpurile umane. Moleculele corpului mor, iar acesta le reface cu o viteză de necrezut. O luptă neîncetată împotriva morţii are loc în trup, în fiecare moment. Dar bătălia este dinainte pierdută. Îmbătrânesc.

La fel stau lucrurile şi cu viaţa interioară. Mirarea copilăriei şi a tinereţii se transformă în obişnuinţă. Uitarea de sine duce cel mai adesea la rutină. Într-adevăr, întâlnirea personală cu un sfânt, cu un copil, cu o femeie, citirea unui poem sau frumuseţea naturii reîmprospătează uimirea, simţămintele, viaţa interioară, lucru care dovedeşte că, şi la acest nivel, se dă în om o luptă neîncetată împotriva morţii.

În această situaţie, de sete şi de căutare a vieţii, este posibil ca omul să-L întâlnească şi să-L descopere în mod personal pe Hristos. El constată că Acesta are, vrea si poate să-i dăruiască o viaţă statornică, dincolo de curgerea şi schimbările produse de timp, o viaţă profundă, frumoasă, intensă, incoruptibilă, o viaţă care, având aceste dimensiuni, ar putea fi numită pe bună dreptate veşnică. Dacă omul simte că această viaţă îi prieşte şi dacă o iubeşte, o caută mai mult. Participă la ea prin rugăciune, o primeşte prin împărtăşire, creează în el premize pe care îşi întemeiază existenţa trupească şi psihică conform cu această viaţă prin asceză, o cultivă si o face să rodească prin virtuţi şi iubire, tot aşa cum un bărbat care iubeşte o femeie, se gândeşte la ea, caută s-o întâlnească şi să stea de vorbă cu ea, se găteşte ca să-i placă şi împodobeşte casa care va găzdui iubirea lor.

Omul care L-a întâlnit personal pe Hristos înţelege astfel că rugăciunea, tainele, asceza etc., nu sunt datorii; că acele cadre eclesiale nu sunt scopuri în ele însele, obiecte, deci limitări, ci deschideri, canalele prin care apa vie ajunge la el, ajutându-l în lupta împotriva uitării, alienării, stricăciunii. Viaţa aceasta dăruită de Hristos, mai puternică decât moartea, fapt pentru care este numită pe drept cuvânt veşnică, poartă şi denumirea de viaţă spirituală sau duhovnicească, căci este viaţa Duhului Sfânt, Care L-a înviat pe Hristos şi dă viaţă Trupului Său.