Relațiile Politice româno-engleze în Anii Interbelici

INTRODUCERE

Atitudinea diplomaţic britanice fata de România, imediat după sfârşitul primei conflagraţii mondiale a fost influenţată, în mare parte, şi de relaţiile româno-ruse, Anglia urmărind cu mare interes evoluţia evenimentelor din Rusia şi relaţiile acesteia cu statele vecine. Iniţial liderii politici de la Londra considerau că forţele ţariste vor înfrânge revoluţia bolşevică şi au făcut presiuni asupra guvernului român să ajute aceste forţe, în special pe cele ale generalului Denikin [85]. Dar guvernul de la Bucureşti nu dorea să se implice în conflictul din ţara vecină. Prăbuşirea ţarismului a avut importante consecinţe asupra situaţiei internaţionale şi asupra raporturilor româno-ruse. Promulgarea de către guvernul de la Moscova a „Decretului asupra păcii”, prin care se recunoştea dreptul la autodeterminare pentru popoarele din cadral fostului Imperiu Rus, a permis Basarabiei, care avea о populate majoritar românească, să-şi afirme individualitatea şi să proclame unirea cu statul român. Acest eveniment nu a fost bine primit de Rusia Sovietică care şi-a schimbat, între timp, prioritatile politicii externe. Drept urmare au loc о serie de acte ostile din partea autoritatilor sovietice la adresa statului român. Astfel, a fost arestat şeful misiunii diplomatice române la Petrograd, С Diamandy, a fost confiscat tezaural Băncii Naţionale a României şi alte averi naţionale româneşti depuse spre păstrare în Rusia în anii 1916-1917, urmate de confiscarea tuturor navelor comerciale şi de pasageri refugiate în rada portului Odesa. Ulterior, guvernul sovietic a adresat mai multe ultimatumuri guvernului român solicitând cedarea Basarabiei. Urmarea firească a acestor acţiuni ale Kremlinului a fost menţinerea unei stări tensionate în relaţiile româno-sovietice nu numai în aceşti ani, dar şi pe parcursul întregii perioade interbelice. Astfel, relaţiile bilaterale dintre cele două state au fost determinate, în mod special, de existenţa litigiului privind Basarabia. În această chestiune Marea

Britanie a fost implicate activ, mai ales la Conferinţa de Pace de la Paris, iar semnarea şi ulterior ratificarea Tratatului Basarabiei de către britanici a constituit о problemă majoră a relaţiilor anglo-române în perioada imediat următoare Primului Război Mondial.

Conferinţa de Pace de la Paris a fost importantă pentra evoluţia relaţiilor româno-engleze, cu această ocazie între 1918 şi 1921 au avut loc între oficialii celor două tari mai multe contacte directe de importanta majoră decât în orice alt segment din întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale. În cadral acestor întrevederi un rol important 1-a avut şi chestiunea basarabeană, confirmarea graniţei româno-sovietice pe Nistra fiind obiectul unor aprinse dezbateri şi la foramul parizian. Negocierile privind această problemă au început imediat după ce Consiliul Suprem al Conferinţei a hotărât, din considerente politice, să amâne aprobarea concluziilor comitetului experţilor din 8 februarie 1919 de a se atribui provincia dintre Prat şi Nistru României [86]. Discuţia asupra chestiunii basarabene a fost reluată la 2 iulie 1919. James Arthur Balfour, reprezentantul britanie, a accentuat că chestiunea Basarabiei era foarte importantă şi spera ca fiecare participant la Conferinta să ia în considerate acest lucra. Pe lângă aceasta diplomatul englez a făcut şi о remarcă interesantă la adresa primului ministru român Ionel I. С Brătianu, afirmând că „românii sunt un popor cu care este greu să negociezi şi domnul Brătianu nu este о excepţie” [87]. La această şedinta s-a hotărât recunoaşterea noilor frontiere româneşti după ce guvernul român va semna Tratatul Minoritatilor. Guvernul român a protestat de mai multe ori împotriva articolelor 10 şi 11 ale acestui Tratat. Conform acestora evreii din România erau recunoscuţi ca cetateni ai statului român şi aveau dreptul să populeze orice teritoriu românesc [88]. La 18 iulie Consiliul Suprem, după ce a constatat că nu a fost primit nici un răspuns de la guvernul român în privinţa Tratatului Minoritatilor, a decis să nu mai ia nici о decizie în privinţa României până când aceasta nu va trimite un răspuns referitor la acel tratat [89]. Guvernul de la Bucureşti a făcut cunoscut marilor puteri, prin generalul Coandă, că era de acord să semneze Tratatul Minoritatilor dacă respective tratat era

modificat. Cu excepţia delegaţiei americane ceilalţi membri ai Conferinţei erau pentru omiterea celor două articole din textul Tratatului Minoritatilor [90]. Acest tratat era privit de români ca о imixtiune în afacerile interne ale României, iar refuzul de a-1 semna în forma propusă de marile puteri a dus la aceea că negocierile privind chestiunea basarabeană au intrat în impas.