România în Primul Război Mondial

La 15/28 august 1916, România intra în Primul Război Mondial pentru înfăptuirea dezideratului unităţii naţionale depline. După o serie de succese obţinute pe frontul din Transilvania, când au fost eliberate unele teritorii, inclusiv oraşe importante precum Braşovul, a urmat un adevărat dezastru la Turtucaia pe 28 august/10 septembrie unde trupele române au suferit pierderi considerabile. În aceste condiţii, comandamentul militar român a retras forţe importante din Transilvania, deplasându-le pe frontul din Dobrogea. Cu toate eforturile făcute, unităţile române aflate aici nu au putut să facă faţă furibundei contraofensivei germano-bulgare. Inamicul cucerise deja sudul Dobrogei şi se pregătea să ocupe întreaga provincie. Feldmareşalul german August von Mackensen urma să forţeze Dunărea, fapt care crea îngrijorare în rândul autorităţilor militare şi guvernamentale române. La acestea se adăuga ofensiva declanşată de trupele germano-austro-ungare, care profitând de inactivitatea forţelor franceze de pe frontul de vest, şi-au întărit efectivele şi dotarea tehnică. La 1/14 octombrie 1916, ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint Aulaire, îşi avertiza superiorii că diviziile germane comandate de generalul Kurt von Morgen au trecut la o ofensivă în zona Rucăr-Dragoslavele. Deşi iniţial ofensiva a fost oprită de către Divizia 22 Infanterie, pericolul nu a trecut.

În aceste condiţii foarte dificile, regele Ferdinand, în calitate de comandant suprem al Armatei Române, a cerut autorităţilor franceze, să trimită pe lângă Înaltul Comandament român, un general francez calificat, care să-şi facă auzit punctul de vedere şi să colaboreze la conducerea operaţiunilor. La 3/16 septembrie 1916, I. C. Brătianu solicită prin intermediul ataşatului militar al Franţei din Bucureşti, colonelul Maurice Despres, expedierea a 20 de ofiţeri francezi de la diferite arme şi cu experienţă pe câmpul de luptă pentru a acorda asistenţă autorităţilor militare române. Guvernul francez consimte, Joffre desemnează ca şef al misiunii pe Berthelot, adică pe însuşi generalul care îl ajutase în calitate de şef de stat major la Marna.

Retragerea în Moldova s-a făcut în condiţii foarte grele: insuficienţa mijloacelor de transport, aglomerarea şoselelor şi căilor ferate. Debandada şi panica au apărut în unele locuri. Generalul Berthelor avea să constate această stare de spirit şi consemna în memoriile sale că evacuarea se transformase practic ,, într-un veritabil exod’’ pe fondul avansării ofensivei inamice. Dificultăţile erau agravate de inerţia completă a ruşilor, care nu păreau a ţine cont de situaţie. Tristeţea şi deznădejdea se făceau tot mai simţite. La 20 noiembrie 1916, generalul Al. Averescu nota în jurnalul său cu vădită amărăciune : ,,Marea victorie anunţată s-a sfârşit cu desăvârşit fiasco! Înfrângere completă. Nici nu mai am sângele rece necesar pentru a scrie mai departe. Şapte zile mai târziu, comandantul Armatei a II-a prezenta în memoriile sale situaţia tot mai gravă existentă pe front: ,,Este o debandadă generală a vedea puhoiul de fugari; e şi dureros şi revoltător’’.

In noile condiţii, se impunea înlocuirea şefului Marelui Stat Major al armatei române, generalul D. Iliescu. I.G. Duca relatează în memoriile sale că Ion I.C. Brătianu plănuise demult plecarea generalului Iliescu şi a stăruit ca în locul lui să fie numit generalul Constantin Prezan, deoarece armata sa, deşi printr-o situaţie foarte critică se retrăgea în perfectă ordine, pe când armata lui Averescu pierdea necontenit în drum oameni şi materiale. Braţul drept al generalului Prezan era un tânăr ofiţer, maiorul Ion Antonescu, „un element de o deosebită valoare şi care prin inteligenţă, pricepere şi activitatea lui i-a adus şi lui, dar şi ţării nepreţuite servicii. Generalul D. Iliescu a cerut regelui Ferdinand la 1/14 decembrie 1916 să rămână subşef al Marelui Stat Major, însă suveranul nu a fost de acord cu acest lucru şi nici cu Încredinţarea comenzii unei armate. A aprobat, in schimb, numire a lui ca şef al Misiunii Militare române din Paris.

Dificulăţile erau amplificate de pierderile umane şi materiale mari, suferite de armata română în timpul operaţiunilor militare. Ele s-au ridicat, conform datelor oficiale, la 250000 de soldaţi şi ofiţeri, dintre care 100.000 morţi şi dispăruţi, aproximativ 50.000 de răniţi, iar restul de 100.000 prizonierii şi cei rămaşi în teritoriul ocupat, fapt care echivala cu aproape o treime din efectivul total mobilizat. La acestea, se adaugă cantităţile importante de armament, muniţie şi echipament pierdute, mai ales în timpul retragerii în Moldova: 290.000 de puşti (67% din total), 250 mitraliere (55% din total), 450 tunuri (24% din total), care constituiau cantităţi apreciabile de arme raportate la gradul modest de înzestrare a trupelor române. Nu trebuie să trecem cu vederea nici moralul scăzut al ostaşilor români. Toate acestea s-au datorat superiorităţii inamicului, lipsei de sprijin efectiv din partea aliaţilor, în special al Rusiei, dar şi greşelilor şi ezitărilor unor generali şi ofiţeri români.