Situația Țării Românești la Moartea lui Mihai Viteazul

1.Situaţia politică europeană

Oricare ar fi perioada din istoria României asupra căreia ne-am opri, nu am putea trece cu vederea situaţia politică externă, şi cu atât mai puţin asupra începutului de secol al XVII-lea, considerat perioadă de vârf a istoriei sud-estului Europei . Această zonă a Europei are problemele ei specifice, deosebite de cele ale jumătăţii apusene, dincolo de interese comune şi evoluţii paralele fireşti , ca să nu mai vorbim de puntea de legătură cu Occidentul . Ne aflăm într-o perioadă de confruntări diplomatico-militare, în a doua parte a Războiului de 13 ani (1593-1606), în mijlocul căruia, putem afirma că se aflau Ţările Române, a căror stăpânire şi-o disputau Imperiul Otoman, cel Habsburgic şi Regatul Poloniei, pe lângă alte motive politice, economice şi religioase care au stat la baza declanşării acestui conflict . Nu puţini au fost cei care au încercat să dea o explicaţie conjuncturii politice din această zonă a Europei. Printre cei de a căror lucrări ne-am folosit în demersul nostru merită amintiţi P. P. Panaitescu, Mihai Maxim, Constantin Rezachevici, Ileana Căzan, Eugen Denize, Paul Cernovodeanu.

Pentru spaţiul geografic locuit de români elementul definitoriu al situaţiei externe continuă să fie şi în acest secol, contradicţia dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, şi Habsburgii austrieci, pe de altă parte, la care s-a adăugat reluarea pretenţiilor pontice ale Poloniei conduse, de fapt, de cancelarul Jan Zamoyski . Cele trei mari puteri aveau interese specifice în spaţiul românesc, dar toate reprezentau ameninţări la adresa statutului internaţional al Ţărilor Române, la adresa autonomiei lor interne şi a integrităţii lor teritoriale. Imperiul Habsburgic, care a avut iniţiativa realizării unui vast bloc antiotoman, anume Liga Creştină(1593-1606), ce va purta luptele Războiului de 13 ani, avea ca direcţie principală de expansiune împotriva turcilor spaţiul carpato-danubiano-pontic, mai ales Transilvania, dar şi Moldova şi Ţara Românească. Din acest motiv, acest imperiu l-a sprijinit atât pe Sigismund Bathory, cât şi pe Mihai Viteazul, dar vom vedea că îl va ajuta foarte mult şi pe Radu Şerban, atâta timp cât interesele lui nu vor fi afectate . Trebuie să reţinem totuşi, că Imperiul Habsburgic era la acest timp un conglomerat de state legate prin autoritatea mai mult nominală a împăratului, slab din punct de vedere economic şi vulnerabil prin vecinătatea cu posesiunile otomane, sprijinindu-se efectiv doar pe stăpânirile Casei de Austria şi pe alianţa militară cu Ţările Române , a căror prietenie era cultivată cu grijă .

În ceea ce priveşte Polonia, aflată acum în perioada maximă de expansiune militară , aceasta se simţea ameninţată de o eventuală alianţă între Moscova şi Habsburgi şi încerca să realizeze aşa numita „barieră orientală”, printr-o alianţă cu Suedia şi Imperiul Otoman. În acest sens, ea sprijină orice acţiune care îi aduce bune relaţii cu Poarta şi îi întăreşte poziţia şi influenţa în Ţările Române în detrimentul Habsburgilor . Astfel, vom întâlni amestecul Poloniei în Ţara Românească acum, după moartea Viteazului, în luptele dintre candidaţii pentru scaunul domnesc vacant, ea avându-şi propriul candidat , deşi acest lucru o va aduce în conflict cu Poarta. Nu însă, în ultimul rând sunt interesele materiale ale Poloniei în această zonă. O scrisoare din perioada instalării lui Simion în tronul lui Mihai Viteazul ne spune: „acesta este planul marelui hatman…să punem voievozi în Moldova şi a Muntenia, şi să luăm de la ei jurământ de credinţă faţă de majestatea sa regele şi republica noastră, asemenea să luăm şi ostateci pentru ca fiecare din aceşti voevozi să verse în fiecare an visteriei republicei o sumă asemănătoare aceleia, la care se ridică coasta” . Dar războaiele cu Suedia, cu Rusia şi luptele necurmate cu tătarii vor duce la dispersarea şi slăbirea forţelor republicii nobiliare polone , înfrânte în Ţara Românească la 1602, vom vedea, de cele ale lui Radu Şerban şi ale imperialilor, astfel încât, pe Polonia nu o vom mai vedea implicându-se în Ţara Românească pe timpul domniei lui Radu Şerban.

Cât priveşte Imperiul Otoman, acesta prezintă din ce în ce mai evident trăsăturile unei crize în domeniile politic şi economico-financiar, accentuată de ruperea Ţărilor Române din lanţul stăpânirii otomane în 1594 . Dar acest imperiu mai era implicat într-un conflict cu Persia, având de asemenea, şi probleme de organizare internă , motiv pentru care până în 1611, ultimul an de domnie al lui Radu Şerban, Ţările Române nu sunt atacate direct, ci se încearcă izolarea lor prin sistemul paşalâcurilor limitrofe şi măcinarea lor cu ajutorul tătarilor nogai, colonizaţi în acest scop în Bugeac şi Dobrogea la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor . Teama cea mare a turcilor din această perioadă, legată de Ţările Române a fost repetarea episodului Mihai Viteazul , motiv pentru care Radu Şerban, omul habsburgilor, a primit foarte târziu însemnele domniei.

Există câteva mărturii revelatoare ale vremii despre importanţa strategică a Ţării Româneşti, ca de altfel şi a celorlalte două ţări române în Răsăritul Europei, justificându-se pe deplin interesul celor trei mari puteri în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Însuşi Mihai Viteazul amintea împăratului Rudolf al II-lea, într-o scrisoare, în anul 1600, că: „Ardealul şi Ţara Rumănească în ce loc sănt; tot norocul creştinătăţii iaste aruncat pre aceste două ţără; carele săntu baştele, ce se cheam<ă> strejile, şi apărătură a toată creştinătatea; că Dumnezeu să ferească, de-ară apuca Turcul aceste două ţără, ară fi peire a toat<ă> creştin<ă>tatea…” . În 1597 E. Lassota socotea că Ţările Române „ar putea sluji ca un zid al creştinătăţii spre tătari şi spre turci” . După afirmaţia lui Gabriel Bethlen ele constituiau „ochii şi bucătăria împăratului turc” , iar Radu Şerban a fost socotit de către aliaţii săi imperiali „zidul de apărare al Transilvaniei” , „o fortăreaţă îndreptată împotriva sultanului” .