Vlahii sud-dunăreni în Veacul al xii-lea

INTRODUCERE

Românii sunt urmaşii romanităţii orientale, acea ramură a romanităţii care se întindea în nordul peninsulei Balcanice şi în Dacia. Mai târziu, în evul mediu, românii au ajuns în Croaţia, la Marea Adriatică, la apus, în Tesalia şi Macedonia, în sud, ocupând şi munţii Balcani, iar la nord, în Moravia şi Panonia se pomenesc străvechi urme de sate şi de păstori români. Aceasta a fost întinderea maximă teritorială a poporului român. Dar, după aceea, a urmat o vreme de restrângere a ariei româneşti sub apăsarea migratorilor ce veneau tot mai puternici şi mai numeroşi. A fost ca un fel de retragere în “cetăţi de adăpost” concretizate fie în Carpaţii înconjuraţi de păduri şi râuri, fie în Balcani, Pind, Rodope şi munţii din restul peninsulei Balcanice, locuri apărate natural în care românii s-au dezvoltat în continuare, întemeindu-şi formaţiuni politice cu autonomie locală ce au rămas în istorie cu numele de “Vlahii”.

Românii nu au fost ocoliţi nici de valul expansiunii în Europa răsăriteană a statelor apusene, care şi-au făcut din Regatul ungar principala forţă de percuţie. Cucerirea teritorială ungară a fost îndeaproape însoţită de un masiv efort de asimilare confesională care a ameninţat însăşi existenţa “vlahiilor” în care se dezvoltaseră instituţiile politice şi bisericeşti ale românilor. Dar substanţa spirituală a societăţii româneşti, încorporată cu secole în urmă în fiinţa ei colectivă, a răzbătut peste timp, traversând cu bine primele decenii ale secolului al XIII-lea, când valul expansionismului apusean a atins cotele maxime.

Siliţi, astfel, de vicisitudinile istoriei să îndure dominaţii străine, românii şi-au organizat propriile formaţiuni politice de forma “Romaniilor populare” care, în urma unirii într-o formaţiune statală mai cuprinzătoare, au dat naştere statelor feudale de sine stătătoare din nordul Dunării. Chiar dacă “Romaniile” din peninsula Balcanică au avut altă evoluţie, existenţa lor nu demonstrează decât un singur lucru şi anume faptul că în secolul al XIII-lea românii aveau conştiinţa originii romane, derivată din ideea unităţii de neam pe întreg teritoriul locuit de ei, cea a latinităţii limbii române şi cea a esenţei romane a unor obiceiuri şi datini populare.

Aceste lucruri nu demonstrează decât sfârşitul etnogenezei româneşti, apariţia poporului român în istorie, oglindită şi în denumirea dată românilor de vecinii lor. Termenul de “vlah” nu face decât să oglindească trăsăturile psiho-spirituale ale românilor, a căror esenţă şi origine romană va fi bogat atestată atât de lumea bizantină cât şi de cea apuseană care le-a păstrat amintirea după ce, odată cu atragerea Ungariei şi Poloniei la catolicism, Europa a devenit o unitate catolică din care era exclus răsăritul ortodox.

Diferenţierea socială a vlahilor balcanici este, în secolul al XIII-lea, abia incipientă în raport cu cea a vecinilor bizantini şi slavi. În vârful piramidei societăţii slave se afla o foarte subţire clasă nobiliară, compusă din fruntaşii satelor, proniarii şi voinicii, renumiţi pentru calităţile lor militare şi recrutaţi în armata bizantină şi, respectiv, sârbo-croată. Cea mai largă categorie socio-profesională era formată din păstorii ce aveau obligaţii în natură faţă de stat, de mănăstiri sau de nobili. Unele comunităţi de păstori erau libere din punct de vedere juridic, altele însă se aflau în raporturi de dependenţă faţă de Biserică, mănăstiri sau nobili.

Lipsa unei diferenţieri sociale mai accentuate a dus la o organizare politică a Vlahiilor balcanice foarte fragilă. Acest lucru se observă din apariţia strălucită în istorie a Imperiului vlaho-bulgar al Asăneştilor care a jucat un rol politic de prim rang pe scena politică sud-est europeană doar la cumpăna secolelor XII-XIII, fiind absorbit apoi de cadrul politico-statal al bulgarilor şi pierind la sfârşitul secolului al XIV-lea sub loviturile otomanilor.

Românii nord-dunăreni au avut o soartă mai fericită, creaţia statală din stânga fluviului având să se extindă în decurs de câteva decenii în teritoriul din sudul Carpaţilor şi în cele de la răsăritul lor. într-un interval scurt, ele aveau să devină statele Ţara Românească şi Moldova în care s-a păstrat românismul de-a lungul secolelor, în ciuda loviturilor primite de la Regatul ungar şi, mai târziu, Imperiul otoman.

Într-un cadru statal străin au rămas românii din Transilvania, o lume "tolerată", deposedată de formele ei vechi de organizare politică şi eliminată din noul sistem de conducere al voievodatului. Împotriva acestor români s-au luat o serie de măsuri de discriminare confesională ce a avut ca linie de demarcaţie lanţul carpatic răsăritean şi meridional, devenit hotar ce a separat nu numai state, ci şi arii de civilizaţie diferite, cea a Răsăritului ortodox şi cea a Apusului catolic.

În cele ce urmează lucrarea de faţă va încerca să cuprindă evoluţia romanităţii orientale în timpul cruciadelor, conştientizând faptul că o cercetare exhaustivă a temei la acest nivel rămâne doar la stadiul de încercare.

CAP.1. ASPECTE ALE RELAŢIILOR POLITICE, SOCIALE ŞI ECONOMICE ÎN PENINSULA BALCANICĂ IN

SECOLUL AL XII-LEA

Peninsula Balcanică a fost de-a lungul secolelor scena multor evenimente consemnate de istorie, care s-au datorat aşezării sale geografice. Cuprinsă între Marea Neagră, Marea Egee, Marea Mediterană şi Marea Adriatică, peninsula Balcanică a fost traversată de drumuri comerciale ce uneau porturile de pe ţărmuri, sporind astfel potenţialul economic al zonei. Aceasta a determinat de altfel şi concentrarea în acest spaţiu a multor popoare migratoare atrase de mirajul bogăţiilor oferite de acest teritoriu.

Prezenţa căilor comerciale este confirmată şi documentar, Ana Comnena spunând că în 1093 împăratul Alexios Comnenul “lasă în dreapta drumul public şi muntele numit de localnici Kissavon şi a coborât la Ezevan; acesta este un sat de vlahi aşezat foarte aproape de Andronia” . Drumul public pleca de la Constantinopol şi ducea la Vojuza, la Marea Adriatică, Vlahia Mare tesalică fiind străbătută de şi de o altă cale importantă, cea care lega capitala imperiului de Atena, trecând prin Larissa.

Celelalte trei căi de comunicare ce brăzdau peninsula Balcanică erau în general orientate de la nord la sud şi de la est la vest, urmărind cursurile văilor din masivele muntoase. Pe aceste drumuri au pătruns şi popoarele migratoare în centrul peninsulei, după ce au trecut prin strâmtorile Balcanilor. Astfel de trecători se întâlnesc şi în munţii din sudul peninsulei, cât şi în cei din vestul acestui teritoriu, această configuraţie geografică înlesnind mişcările de populaţie , care veneau fie din nord, aşa cum s-a întâmplat cu slavii, pecenegii, uzii sau cumanii, fie din răsărit, din Asia Mică, sau din nord-vest, aşa cum s-a întâmplat cu ungurii ce au întreprins dese incursiuni militare în peninsulă.

În această situaţie, în secolul XII în peninsula Balcanică se găseau o mare varietate etnică, întâlnind aici greci, bulgari, vlahi, sârbi, albanezi, popoare ce şi-au lăsat puternic amprenta asupra evoluţiei ulterioare a teritoriului. Pe lângă aceştia, în secolele XI XII alte popoare migratoare ameninţă dinspre nord Imperiul bizantin. O mare importanţă pentru viaţa politică a acestor teritorii o au pecenegii care s-au aliat cu Tzachas, emirul de Smirna, pentru un asediu conjugat – pe mare şi pe uscat – al Constantinopolelui. Pentru evitarea acestei situaţii împăratul Alexios Comnenul organizează o expediţie împotriva pecenegilor pe care îi înfrânge la 24 aprilie 1091, la baza muntelui Lebunion. Victoria a fost obţinută cu ajutorul unei armate de 40000 de cumani, pecenegii fiind măcelăriţi, fără a fi cruţaţi femeile şi copiii. În anul 1122 ei au fost scoşi ca factor politic din istorie de Ioan II Comnenul. Împăratul bizantin îi înfrânge după ce ei devastează Tracia şi Macedonia, prizonierii fiind colonizaţi în imperiu şi înrolaţi în armată în sistemul vechilor stratioţi.

Un alt popor turanic ce a constituit o ameninţare însemnată pentru bizantini au fost cumanii.