Civilizațiile lumii

Civilizaţie vs. Culturǎ

Identitatea culturalǎ şi cultura care, la nivelul cel mai rǎspândit, sunt identitǎţi ale civilizaţiei, modeleazǎ tendinţele de coeziune, dezintegrare şi conflict în lumea de dupǎ Rǎzboiul Rece.

În lmea posterioarǎ Rǎzboiului Rece, cultura este o forţǎ ce deopotrivǎ divide şi uneşte. Popoare separate de ideologie, însǎ unite prin culturǎ, se unesc, aşa cum cele douǎ Corei şi diferitele Chine îcep sǎ o facǎ. Societǎţi unite de ideologie sau circumstanţe istorice, însǎ divizate de civilizaţie, se separǎ, aşa cums-a întâmplat în Uniunea Sovieticǎ, Iugoslavia şi Bosnia, sau sunt supuse unei presiuni intense, aşa cum este cazul cu Ucraina, Nigeria, Sudan, Sri Lanka şi multe altele.

Ţǎri cu afinitǎţi culturale coopereazǎ economic şi politic. Organizaţii internaţionale bazate pe state cu trǎsǎturi culturale comune, ca de exemplu Uniunea Europeanǎ, au cu mult mai mult succes decât cele care încearcǎ sǎ transceadǎ culturile.

Lumea care a urmat Rǎzboiului Rece este o lume a şapte sau opt mari civilizaţii. Punctele comune culturale şi diferenţele configureazǎ interesele, antagonismele şi asocierile între state. Cele mai importante ţǎri din lume provin, într-o majoritate zdrobitoare, din civilizaţii diferite. Conflictele locale, care, cel mai probabil, devin rǎzboaie generalizate, sunt cele între grupuri şi state provenind din civilizaţii diferite. Puterea se schimbǎ de la civilizaţiile preponderent occidentale la cele non-occidentale.

În lumea care a urmat Rǎzboiului Rece, statele îşi definesc din ce în ce mai mult interesele în termeni de civilizaţie. Ele coopereazǎ şi se aliazǎ cu alte state având o culturǎ similarǎ sau chiar identicǎ şi se aflǎ din ce în ce mai des în conflict cu ţǎri de culturǎ diferitǎ. Statele definesc ameninţǎrile în funcţie de intenţiile altor state, iar aceste intenţii şi modul în care ele sunt percepute, sunt puternic modelate de consideraţii culturale.

Existǎ o distincţie între „civilizaţie” la singular şi „civilizaţii” la plural. Ideea de civilizaţie a fost dezvoltatǎ de gânditorii francezi ai secolului XVIII, ca fiind opusǎ conceptului de „barbarism”. Sociatǎţile civilizate erau diferite de societatea primitivǎ, deoarece erau stabile, urbane şi literate. În acelaşi timp, se vorbea din ce în ce mai mult despre „civilizaţii”. Aceasta a însemnat „renunţarea la definirea civilizaţiei drept ideal, sau mai degraba drept însuşi idealul” şi o modificare a pǎrerii cǎ existǎ un singur standard pentru ceea ce era civilizat. În schimb, existau mai multe civilizaţii, fiecare dintre acestea fiind civilizatǎ în maniera sa proprie.

Gânditorii germani ai secolului XIX au introdus o puternicǎ distincţie între „civilizaţie”, care implicǎ tehnologie, mecanicǎ, factori materiali, si „culturǎ”, care implicǎ valor, idealuri şi înalte calitǎţi intelectuale, artistice, morale ale societǎţii. Aceastǎ distincţie a persistat în gândirea germanǎ, însǎ nu a fost acceptatǎ în altǎ parte.

Civilizaţie şi culturǎ se referǎ deopotriva, în general, la un mod de viaţǎ al oamenilor, iar civilizaţia este un mare document de culturǎ. Ambele implicǎ „valorile, regulile, instituţiile şi modurile de gândire cǎrora generaţii succesive dintr-o societate datǎ le-au ataşat o importanţǎ primarǎ”.

O civilizaţie este un grup de oameni cu cele mai înalte trǎsǎturi culturale şi cel mai rǎspândit nivel al identitǎţii culturale pe care aceştia îl au şi care îi diferenţiazǎ de alte grupuri. Ea este definitǎ deopotrivǎ prin elemente obiective comune, cum ar fi limba, istoria, religia, obiceiurile, instituţiile, şi prin auto-identificarea subiectivǎ a oamenilor. Aceştia au niveluri de identitate: un rezident al Romei se poate defini pe sine prin grade variate de identitate ca roman, italian, catolic, creştin, european, occidental.

Civilizaţii contemporane

Marile civilizaţii contemporane sunt urmǎtoarele:

Sinicǎ –termenul „sinic”, folosit de mai mulţi savanţi, devine într-un mod potrivit cultura comunǎ a Chinei şi a comunitǎţiilor chineze din S-E Asiei şi de oriunde în afara Chinei, cum este cazul culturilor înrudite ale Vietnamului şi Coreei.

Japonezǎ –unii savanţi combinǎ culturile japonezǎ şi chinezǎ sub semnul unei civilizaţii unice, aceea a Extremului Orient. Cu toate acestea, mulţi nu recunosc totuşi Japonia ca pe o civilizaţie distinctǎ, care a fost urmaşa civilizaţiei chineze, apǎrând într-o perioadǎ cuprinsǎ între anii 100 şi 400 d. Hr.

Hindusǎ –hinduismul a fost cultura centralǎ a Subcontinentului, începând cu al doilea mileniu î. Hr., continuându-şi acest rol pânǎ în timpurile moderne, chiar dacǎ însǎşi India a avut o substanţialǎ comunitate musulmanǎ, alǎturi de mai multe minoritǎţi culturale.

Islamicǎ –originar din Peninsula Arabǎ din secolul VII d.Hr., Islamul s-a rǎspândit rapid de-a lungul Africii de Nord şi Peninsulei Iberice şi de asemenea spre Est, în Asia Centralǎ, Subcontinent, S-E Asiei. Drept rezultat, mai multe culturi sau subcivilizaţii distincte existǎ înǎuntrul Islamului, incluzând pe cele arabe, turce, persane, malaieziene.

Ortodoxǎ –mai mulţi savanţi disting o civilizaţie orotdoxǎ separatǎ, centratǎ în Rusia şi separatǎ de creştinǎtatea occidentalǎ ca rezultat al ascendenţei sale bizantine, religie distinctǎ, cu 200 de ani de dominaţie tǎtarǎ, despotism birocratic, şi cu prea puţine influenţe din Renaştere, Reformǎ, Iluminism şi alte experienţe occidentale fundamentale.

Occidentalǎ –civilizaţia occidentalǎ este de obicei datatǎ ca începând între anii 700-800 d.Hr. ea este în general vǎzutǎ de cǎtre savanţi ca având trei componente majore, în Europa, America de Nord şi America Latinǎ.