Curtea regală - tradiție și actualitate în secolele XVII-XVIII

Curtea regală a suferit în ansamblu, în această perioadă, o reputaţie negativă, fiind comparată, uneori exagerat cu un „microcosmos parazitar, dedat atât intrigilor care parazitează puterea, cât şi libertinajului, care o erodează” . Ducele de Saint Simon, în memoriile sale, a zugravit ideea aristocraţilor cu sânge albastru prinşi în plasa ritualului de curte asemeni unor muşte în chihlimbar.

Palatul Versailles a cărui construcţie a început încă din timpul lui Ludovic al XIII- lea (1601 - 1643) şi care a fost reşedinţa regilor Ludovic al XIV- lea (1661 - 1715), Ludovic al XV- lea (1715 - 1774) şi Ludovic al XVI- lea (1774 - 1793) a devenit în timpul lui Ludovic al XIV- lea un model pentru curţile europene. Societatea de la curte reunea toată nobilimea Franţei şi reprezenta în acelaşi timp „scandaloasa inegalitate socială şi economică, din moment ce cheltuielile de finanţare a Regelui Soare şi dorinţa de distracţie a curtenilor săi erau susţinute de bietul contribuabil” .

Adept fanatic al etichetei, al luxului, Regele Soare a fost ilustrat de contemporanii săi şi de istorici înconjurat de curtenii săi care se ghiftuiau în timp ce Franţa murea de foame la curtea sa care nu era decat o figuraţie deşartă , o maşină de domesticit nobilimea şi clerul superior.

Curtea era văzută de unii contemporani ca un ţinut în care bătrânii sunt curtenitori, civilizaţi şi politicoşi, iar tinerii, dimpotrivă, aspri, semeţi, fără purtări alese şi fără politeţe [...]. Femeile din partea locului îşi zoresc ofilirea frumuseţii prin sulemenelile care cred că le ajută să se facă frumoase; obiceiul lor e sa-şi spoiască buzele şi obrajii, sprâncenele şi umerii, pe care şi- i arată, odată cu gâtul, cu braţele şi cu urechile, ca şi cum s-ar teme să nu-şi ascundă cumva partea prin care ar putea să placă sau că nu sunt destul de despuiate. Cei ce hălăduiesc în ţinutul acesta au o fizionomie care nu e deloc desluşită, ci confuză, încurcată într-o claie de păr străin (aluzie la peruci) pe care îl preferă celui natural şi din care formează o lungă împletitură pentru a-şi acoperi capul.

Cu toate acestea, curtea nu era doar locul plăcerilor, al intrigilor şi manipulării, al iluziei şi al minciunii, al dezmăţului şi al comportamentelor parvenite ci în primul rând centrul de putere. Ea implica organizarea statului.

Fiecare monarh în epocă a avut o curte regală mai mult sau mai puţin somptuoasă. Aceasta reprezenta prin urmare o necesitate.

I. 1. CURTEANUL

Curteanul este definit ca o persoană care îndeplineşte o anumită funcţie la curtea unui monarh, care face parte din suita unui suveran, care depinde de o curte domnească prestând unele slujbe şi bucurându-se de anumite privilegii. El prosperă într-o lume unde totul se învârte în jurul puterii şi dexterităţii politice, este maestru al artei influenţării, el linguşeşte, răsare în faţa superiorilor şi acumulează putere asupra altora în cea mai graţioasă manieră.

Curteanul era în primul rând de viţă nobilă - indiferent dacă era prinţ de sânge, dacă facea parte din marea nobilime, din cea mijlocie sau din cea secundară. Persoanele care nu făceau parte din această categorie socială erau admise la curte doar în cazul în care erau înzestrate cu excepţionale calitaţi care puteau eclipsa handicapul originii lor modeste .

Există chiar un model al curteanului ideal şi adevărate manuale care îl învaţă pe acesta normele de comportament în societate, expun modele ce merită urmate şi oferă sfaturi. Astfel de manuale sunt numeroase însă cele mai cunoscute sunt: Instituţia oratorică a lui Quintilian, capodopera italiană deosebit de răspândită în Franţa, adaptată şi tradusă de multe ori, Il Cortegiano a Contelui Baltassar Castiglione, Galatea lui Della Casa, Civil Conversazione – Guazzo, Oracula Manual y Arte de Prudencia a spaniolului Baltasar Gracian, Le Nouveau Traité de la civilité qui se practique en France parmi les honnêtes gens (Noul tratat privind civilitatea care se practică în Franţa în cercul oamenilor bine educaţi) al lui Antoine de Courtine, L’Homme ou l’Art de plaire à la cour (Omul cinstit sau arta de a fi pe placul curţii) aparţinându-i lui Nicolas Faret. În opinia acestora curteanul trebuie să fie înzestrat cu multe calitaţi iar pe cele care-i lipsesc trebuie să şi le cultive.

Curteanul ideal poseda relevante calităţi mentale chiar dacă nu avea o cultură neapărat aprofundată, cunoştea artele, literatura, matematicile, meşteşugul armelor. Era abil, cunoaştea regulile curţii sau normele de politeţe care se referă atât la aspectul exterior şi implicit vestimentaţie cât şi la regulile de conversaţie care este ridicată la rang de artă. Această artă este foarte utilă, însă deprinderea ei presupune moderaţie şi prudenţă. Vorbitorul trebuie sa aibă un limbaj clar, concis, să evite critica exagerată şi contrazicerea îndârjită.

Curteanul se identifică de fapt cu edificarea unui personaj social capabil să placă datorită numărului şi deosebitelor sale talente ( în ceea ce priveşte conversaţia, scrima, dansul, muzica, dar şi comportamentul zilnic ). Doar aceasta imagine contează iar tot ce aminteşte de omul lăuntric, de preocupările acestuia, efortul, trebuie înabuşit. Este rolul „disimulării oneste” care obligă individul să dea în vileag prin gesturi, ţinută, atitudini, prioritatea absolută a formelor vieţii sociale. Aparenţa trebuie să devină un mod de a fi.

Dacă ştia să practice disimularea, sa-şi mascheze defectele, sa jongleze cu adevărul, sa nu-şi îngaduie necuviinţe şi nici delăsare de sine şi să nu iasă în evidenţă prin înclinaţia spre paradox sau excentricitate, avea cele mai mari şanse să se facă cunoscut şi admirat la curte.