Expansiunea Romană în Balcani și Constituirea Provinciei Illyricum

INTRODUCERE

Istoria constituirii provinciilor romane ridică deseori deosebite probleme, de cele mai multe ori datorită paucităţii izvoarelor istorice. Este de remarcat faptul că majoritatea eforturilor de cercetare ştiinţifică se îndreaptă spre o analiză amănunţită a istoriei Romei, fără a mai face referiri şi la istoria provinciilor care au aparţinut vastului teritoriu al imperiului roman. Provincia Illyricum este, după părerea noastră, mult neglijată. Nu putem pune această neglijenţă pe seama dezinteresului, ci pe seama dificultăţii pe care o ridică lipsa izvoarelor.

În cele ce urmează, vom încerca să punem în valoare diversele mărturii istorice privind provincia Illyricum, punând în evidenţǎ locul ocupat de aceasta în cadrul provinciilor romane.

Trebuie să menţionăm că, deşi regiunea a trezit interesul grecilor sau a macedonenilor, triburile illyre şi-au păstrat independenţa atât timp cât regiunea nu s-a aflat în atenţia Romei. În momentul în care Roma şi-a dat seama de valoarea stategică a Illyricum-ului, soarta acestuia a fost pecetluită.

Mai întâi trebuie stabilită cu exactitate calitatea şi credibilitatea izvoarelor antice. Capitolul I al lucrării, în special subcapitolul privind mărturiile autorilor antici despre Illyricum şi, totodată, noţiunea de Illyricum, are ca izvoare primare lucrările lui Polybios, Strabon, Plinius.

Evenimentele expuse de Polybios în istoria sa universală s-au desfăşurat în decursul epocii hellenistice şi al Republicii romane şi anume în secolele III-II a.Chr. Valoarea de izvor primar a operei lui Polybios este de necontestat deoarece ne prezintă faptele trăite de el însuşi. Cartea a doua a Istoriilor lui înfăţişează desfăşurarea de forţe pe care romanii, pe de o parte, şi illyrii, pe de altă parte, au afişat-o în decursul primului război illyric. Totodată, Polybios ne oferă informaţii despre organizarea administrativă a Illyricum-ului.

Strabon face o prezentare a spaţiului cunoscut până atunci, printre care şi a spaţiului ocupat de Illyricum . De asemenea, Strabon ne oferă informaţii preţioase despre ocupaţiile triburilor illire .

Plinius, în Historia Naturalis, ne oferă informaţii deosebit de valoroase despre distanţele pe care trebuie să le parcurgi pentru a ajunge în provincia Illyricum , precum şi despre oraşele aflate în provincia Illyricum şi despre triburile care aparţin teritoriului juridic al acestor oraşe .

În ceea ce priveşte subcapitolul care are ca subiect de studiu primele intervenţii romane în Illyricum, autorii antici ne oferă informaţii mai detaliate. Aşa cum am mai spus şi mai sus, autorul care ne oferă informaţii amănunţite despre primul război illyric, dar şi despre al doilea război illyric, este Polybios.

Flavius Eutropius, deşi autor de secol IV p. Chr., ne oferă şi el informaţii preţioase despre primul şi cel de-al doilea război illyric. În ceea ce priveşte istoriografia acestei probleme, este de remarcat că o lucrare consacratǎ numai războaielor illyrice nu există sau cel puţin nu ne-a fost accesibilă. Informaţiile despre primele războaie purtate de romani în Illyricum le putem afla din sintezele de istorie romană, în special din cele ale căror autori sunt N.A. Maşchin , A. Piganiol sau Eugen Cizek .

În complexul de fenomene istorice care au dus la impunerea supremaţiei romane în Illyricum, Polybios distinge dorinţa romanilor de a proteja interesele comerciale ale negustorilor romani şi, totodată, dorinţei lor de a apăra cetăţile greceşti de pe litoralul illyric al Mării Adriatice, jefuite de illyri. Eutropius, referindu-se la aceeaşi problemă, ne informează că romanii poartă război mai degrabă pentru instaurarea dreptăţii decât din lăcomie. Cauzele care au demonstrat necesitatea constituirii unei provincii romane în Illyricum au fost diferite de la epocă la epocă. În epoca lui Caesar, după cum arată Piganiol , Syme , Y.Le Bohec , etc., provincia Illyricum trebuia să apere Italia de invazia dacilor lui Burebista.

De la primele intervenţii în Illyricum (229-228 a.Chr.) şi până in anul 80 a. Chr., când Illyricum devine provincie de sine stătătoare, romanii au întreprins numeroase expediţii în teritoriul locuit de diversele triburi illyre. Polybios ne relatează evenimentele petrecute între anii 171-168 a.Chr, ani în care se fac pregătiri de război, atât din partea Macedoniei, cât şi din partea Romei. Evenimentele sunt importante pentru noi în ceea ce priveşte implicarea lui Gentius, fiul lui Pleurates, în războiul dintre Perseus şi romani.

Titus Livius ne informează mai pe larg despre implicaţiile intervenţiei lui Gentius în războiul macedonean.

Eutropius, deşi scrie la un interval destul de mare de la aceste evenimente, trebuie apreciat cu toată consideraţia. El foloseşte pentru scrierea istoriei sale izvoare de primă mână. Autorul, în cartea a patra, ne relatează despre intervenţia lui Gentius în războiul romanilor cu Perseus.

Totodată, Eutropius ne oferă informaţii preţioase despre campania lui Lucius Caecilius Metellus în Dalmaţia, campanie desfăşurată în anul 119 a.Chr., în urma căreia Metellus îşi ia cognomenul de Dalmaticus. În cartea a V-a (5, 7, 1) şi a şasea a istoriei sale, Eutropius ne relatează despre campaniile Sulla în Illyricum. În anul 85 a. Chr., Sulla va obţine victorii asupra dalmaţilor, dardanilor, scordiscilor şi maedilor. În anii 76-75 a. Chr., proconsulul Caius Cosconius va relua campaniile în Dalmaţia şi împotriva liburnilor.

Epoca lui Caesar deschide o nouă pagină în evoluţia istorică a provinciei Illyricum. Ea se va constitui ca provincie senatorială. În anul 59 a. Chr., Illyricum îi va fi dat lui Caesar spre guvernare prin Lex Vatinia. Informaţii despre această lege propusă de tribunul plebei, Publius Vatinius, avem în operele autorilor romani Velleius Paterculus , care era “istoricul de curte” al împăratului Tiberius şi Suetonius , autorul Vieţilor celor doisprezece Caesari, partizan al regimului imperial, deşi biografiile lui conţin destule date care nu-i pun pe împăraţi într-o lumină favorabilă. Ceea ce este însă mai supărător la el este inconstanţa atitudinii critice faţă de izvoarele folosite.

Un loc aparte îl constituie izvoarele greceşti ele epocii lui Caesar: Appian , Plutarh , , Cassius Dio , primii doi din secolul al II-lea p. Chr., ultimul de la începutul celui de-al treilea secol. Războaiele civile ale lui Appian constituie un document de prim ordin datorită faptului că a folosit izvoare de primă mână, astăzi pierdute, deşi în mare parte erau scrieri favorabile lui Caesar.