Izolarea internațională a Finlandei în urma războiului de iarnă

INTRODUCERE

Finlanda, pentru mulţi oameni, reprezintă o ţară îndepărtată, situată la limitele civilizaţiei europene, oarecum exotică, care nu a suscitat atenţia istoriografiei europene pentru o îndelungată perioadă de timp. Evenimentele din toamna anului 1939-primăvara anului 1940 aveau să o aducă în atenţia conştiinţei europene şi a lumii internaţionale, scoţând-o din conul de umbră în care se aflase până atunci.

Acesta este unul din motivele pentru care studiul meu s-a oprit asupra acestei mici perioade istorice. Dacă istoriografia europeană şi nord-americană au tratat pe larg acest subiect, Războiul de iarnă este practic inexistent în literatura de specialitate românească. O explicaţie o poate reprezenta şi perioada comunistă a statului român, perioadă în care tutela sovietică şi-a lăsat amprenta şi asupra istoriografiei noastre. Războiul de iarnă a reprezentat o pată de ruşine şi de umilinţă pe obrazul istoriei militare a statului sovietic, o rană care nu trebuie scormonită de nici o analiză istorică.

Studiul meu încearcă să arunce o lumină asupra acestui eveniment istoric, din perspectiva diplomaţiei şi operaţiilor militare pe care acest război le-a implicat. Analiza se opreşte asupra diplomaţiei finlandeze aflată într-o permanentă căutare de asigurare a securităţii sale statale şi a graniţelor sale, în această perioadă, în faţa ameninţării vecinului său de la răsărit, Uniunea Sovietică. Am încercat să prezint atât avantajele deţinute datorită acestei politici, cât şi eşecurile şi greşelile diplomaţiei finlandeze, care le-au determinat. Totodata,factorul psihologic si ideologic a jucat un rol foarte important în desfăşurarea relatiilor politice dintre aceste doua ţări.

Analizei operaţiunilor militare ale războiului fino-sovietic, din toamna lui 1939-primăvara lui 1940, i-am dedicat un capitol separat, insistând asupra tacticilor şi strategiilor celor două state beligerante, adoptate şi aplicate în cadrul acestui război, asupra mijloacelor folosite pentru punerea lor în practică cât şi asupra învăţămintelor pe care părţile beligerante aveau să le însuşească în domeniul organizării şi tacticii militare.

Am urmărit, de asemenea, reacţia internaţională a statelor lumii faţă de acest conflict armat şi am încercat să abordez într-o manieră proprie diplomaţia internaţională a războiului de iarnă.

În fine, am încercat să reliefez importanţa consecinţelor războiului pentru evoluţia ulterioară a relaţiilor fino-sovietice, dar şi modul în care acest război a influenţat evoluţia scenei politice internaţionale.

În susţinerea acestei lucrări, datorită surselor insuficiente folosite ca bază de informaţii, pe care le-am descoperit în istoriografia de specialitate, am fost nevoit să utilizez o metodă mai puţin obişnuită de cercetare şi de obţinere de informaţii-cercetarea computerizată. Internetul mi-a oferit posibilitatea să-mi completez lacunele informative cu care m-am confruntat de-a lungul activităţii de cercetare.Actulmente, la nivelul istoriografiei internaţionale care tratează acest subiect, se înregistrează o tendinţă de înlăturare a miturilor create în cadrul acestui război şi o nouă tratare a problemelor acestuia dintr-o altă perspectivă, cea a modului în care acest eveniment a fost receptat la nivel mental şi ideologic de către societatea finlandeză în special şi de către lumea internaţională.

Lucrarea prezentă nu-şi propune să ofere soluţii la unele aspecte legate de acest subiect, din contră ea oferă doar o nouă perspectivă de tratare a acesteia. Prin ea se doreşte deschiderea de noi posibilităţi de analiză bazată pe documentele disponibile pentru acest eveniment istoric, cu accent mai mult pe problematizarea acestei teme, faptul istoric servind doar în susţinerea informaţională a acesteia.

Conceptul de securitate şi neutralitate în practica politicii externe finlandeze (1917 – 1939)

În 1961, omul politic finlandez Urho Kekkares declara: “nici un stat nu poate rămâne neutru dacă doleanţele sale de neutralitate şi capacitatea sa de a se menţine neutru sunt puse la îndoială. Încrederea este alfa şi omega neutralităţii.”

Aceste cuvinte ilustrează în mod adecvat politica externă pe care Finlanda a încercat să o realizez la nivel european, cât şi incapacitatea acestui stat de a-şi promova cu claritate şi determinare obiectivele sale externe de securizare a independenţei recent obţinute şi de conservare prin adoptarea unei poziţii de neangajare într-un eventual conflict militar în general, cu Uniunea Sovietică în special.Premisele acestei politici se regăsesc în relaţiile dezvoltate cu alte naţiuni independente încă din perioada când statul Finlandei se limita la acela de a se consitui într-o provincie a regatului suedez, interesele sale prevalând în faţa celor ale puterii suverane. Din 1809, existenţa unei politici finlandeze străine, separate, a fost favorizată de crearea Marelui Ducat al Finlandei de către Rusia suverană, bazată pe necunoaşterea propriilor sale legi, a propriilor sale sisteme de guvernare şi chiar, pentru un timp, a propriilor forţe de apărare. În această perioadă, liderii politici finlandezi negociau cu reprezentanţii guvernului rus pe aceleaşi baze de pe care trata şi cu reprezentanţii diplomatici ai celorlalte puteri străine-astfel, relaţiile cu Rusia erau percepute ca aparţinând problemelor de politică externă , în ciuda tuturor eforturilor ruseşti de a contracara această tendinţă.

Momentul 6 decembrie 1917 a semnificat atât oficializarea independenţei Finlandei, cât şi dezvoltarea polemicii la nivelul elitei politice finlandeze asupra direcţiei ce trebuia adoptată în domeniul politicii externe a noului stat. Această polemică a caracterizat toată perioada interbelică, având grave consecinţe negative asupra efortului finlandez de a-şi construi o politică externă acceptată în unanimitate de clasa politică finlandeză, care să stea la baza politicii de securitate a acestui stat. Asigurarea securităţii Finlandei s-a dovedit a fi principala direcţie a preocupărilor de politică externă a acestui stat după primul război mondial. În perioada ce a urmat au fost studiate diversele posibilităţi pentru atingerea acestui obiectiv a cărui aplicare s-a regăsit în încercările de cooperare politică pe de o parte cu ţările baltice şi cu ţările nordice pe un alt plan, singura garanţie de securitate în tot acest timp fiind cea oferită de calitatea Finlandei de membru al Societăţii Naţiunilor.

Atingerea acestui deziderat s-a reflectat cel mai bine în perioada imediat ulterioară obţinerii independenţei statale. În concepţia guvernului şi parlamentului finlandez (Eduskunta), îndeplinirea acestui scop putea fi realizată printr-o politică de neangajare în conflictul sau războiul posibil cu alte naţiuni sau dintre respectivele naţiuni. Succesul acestei politici era perceput ca o necesitate primordială, dictată de nevoile intereselor sale naţionale. Problema evitării conflictului sau războiului viza îndeosebi posibilele intenţii ostile ale puternicului său vecin din est – Uniunea Sovietică – inamic tradiţional în viziunea politică finlandeză, o ameninţare constantă pentru independenţa acestui stat.