Marile crize ale blocului sovietic

INTRODUCERE

S-a scris foarte mult despre motivele, care au dus la destrămarea întinsului imperiu sovietic. Însă până în clipa de faţă nu se au în vedere decât trei circumstanţe. Primul motiv, precum o mină cu efect întârziat, a stat ascuns timp de zeci de ani în acel articol al Constituţiei sovietice, care dădea dreptul republicilor unionale să iasă în mod liber din componenţa URSS.

Al doilea motiv, “virusul urii”, care s-a manifestat pe deplin la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. Nerezistând în faţa crizei fără precedent, vecinii au început să se invidieze reciproc pentru bunuri elementare, sperând să reziste pe cont propriu. La Tbilisi şi Vilnius se vorbea că “ajunge să lucrăm pentru Moscova”, în Urali se cerea întreruperea “alimentării” republicilor din Asia Centrală, etc.

A treia cauză o reprezintă procesele de obţinere a autonomiei. La începutul anilor 90, “Perestroika” şi-a pierdut din intensitate. Odată cu slăbirea politică şi economică a Centrului, puterea a început să “alunece” către nivelele inferioare – republicile unionale şi autonome. În lupta dintre Elţîn şi Gorbaciov pentru obţinerea rolului de lider politic a devenit din ce în ce mai evidentă slăbiciunea primului preşedinte al URSS ales de Congresul deputaţilor poporului şi nu prin votul direct al populaţiei. Din acest motiv, poziţia acestuia a fost mai puţin legitimă şi mai lipsită de autoritate, decât a oricăruia alt preşedinte din republicile unionale.

Contrar aşteptărilor existente la sfârşitul anilor '70, Imperiul Sovietic nu avea să se destrame din cauza redeşteptării identitare a republicilor din Asia Centrală, ci prin revolta statelor integrate de Stalin în cursul celui de-al doilea război mondial şi imediat după.

Când Gorbaciov a venit la putere, în martie 1985, statul sovietic era deja sensibil slăbit. Uniunea Sovietică trecuse nu numai prin experienţa unei lungi perioade de stagnare politică şi economică în perioada Brejnev, ci şi a lipsei unei conduceri capabile şi stabile, în prima jumătate a anilor '80. Diminuarea influenţei aparatului central de partid şi de stat a permis mafiilor etnice şi regionale de la periferie să-şi sporească puterea. Pe plan extern, U.R.S.S. era izolată, angrenată fiind într-un război care-i drena resursele în Afghanistan şi confruntată cu o reînnoită atitudine dură din partea S.U.A.

Scopul acestei lucrări îl constituie destrămarea URSS- ului. Originea destrămării începe chiar cu începutul Războiului Rece. Cercetarea acestei probleme este complexă şi plină de sinuozităţi datorită caracterului său integru care cuprinde tangenţial aproape toate sfere societăţii.

În analiza evoluţiilor politice care au condus, în răstimpul martie 1985-decembrie 1991, la colapsul U.R.S.S.-ului, sunt utile două distincţii teoretice : cea orwelliană – dintre ˝partidul interior˝ (Biroul Politic, Comitetul Central, liderii armatei) şi ˝partidul exterior˝ (referenţi, consilieri, consultanţi) şi cea similară – dintre ˝imperiul interior˝ (republicile componente ale Uniunii Sovietice) şi ˝imperiul exterior˝ (ţările blocului comunist). Viitoarele cadre ale perestroikăi s-au format în ˝partidul exterior˝. Odată cu Gorbaciov, aceste cadre vor penetra treptat ˝partidul interior˝.

Prima perioadă a gorbaciovismului (martie 1985-1987), zisă a ˝accelerării˝, este privită ca o repudiere a brejnevismului, manifestată în convingerea posibilităţii regenerării sistemului prin revenirea la presupuse valori bolşevice primare, la politica N.E.P.-ului şi cea destalinizată inaugurată de cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S.

După campaniile împotriva alcoolismului şi pentru o disciplină a muncii şi productivitate sporită, Gorbaciov a hotărât să atace ˝sistemul administrativ de comandă˝.

Perestroika (restructurare) şi glasnost (transparenţă) au luat naştere din înţelegerea necesităţii implicării maselor în procesul schimbării sociale, precum şi a faptului că o reformă economică, pentru a avea succes, trebuie susţinută de o reformă politico-ideologică pe măsură. Aşadar, spre surprinderea tuturor, speranţa schimbării a venit în final, nu din exterior, ci chiar din interiorul sistemului odată cu alegerea lui Gorbaciov. El a anunţat fără întârziere dubla intenţie de a ˝restructura˝ sistemul sovietic şi de a-l face ˝transparent˝ . Şi-a dat seama de situaţia economică a Uniuniii Sovietice în acele zile şi cât de mult rămăsese în urmă U.R.S.S.-ul faţă de întreaga lume. Programul şi primele realizări ale noului secretar general al PCUS a surprins întreaga opinie publică mondială dând speranţa producerii unor noi schimbări. Recunoaşterea disfuncţionalităţilor de către Gorbaciov, presupunea implementarea unor reforme rapide şi radicale. Spre exemplu, a fost de acord cu reanalizarea istoriei contemporane, falsificată de predecesorii săi. Astfel, titlurile din ziarele din vara anului 1989 subliniau ˝Trădarea: acum 50 de ani, Stalin pactiza cu Hitler˝. În acelaşi timp, Gorbaciov anunţa că renunţă la ˝doctrina Brejnev˝, adica U.R.S.S. refuză să se mai amestece în problemele interne ale ˝fraţilor˝. De asemenea, el a promis societăţii că se va implica mai mult în cauze nobile precum pacifismul sau ecologia.

Totuşi, există un domeniu pe care Gorbaciov nu l-a abordat direct, şi anume: naţionalismul. Această problemă a fost neglijată în primii săi doi ani de guvernare. Din vara anului 1987, ˝imperiul interior˝ a început să se mişte: în oraşul Iakuţk au apărut conflicte etnice între ruşi şi iakuţi (iunie 1987), la Kiev s-a înfiinţat Clubul Culturologic Ucrainean (septembrie 1987), iar la Minsk au fost comemorate victimele terorii staliniste (noiembrie 1987). Prima criză etnică majoră care nu a putut fi aplanată de cadrele viziunii gorbacioviste şi a precipitat destrămarea autorităţii sovietice centrale, s-a înregistrat începând din februarie 1988, în Nagorno-Karabagh, o enclavă armeană din Azerbaidjan. Conflictul armeano-azer asupra Karabaghului s-a constituit într-un simptom clar al deficienţelor ordinii constituţionale sovietice şi a necesităţii crescânde de a utiliza forţă armată pentru menţinerea federaţiei – tendinţă ce va fi confirmată pe deplin cu prilejul tulburărilor armeano-azere de la Baku, din ianuarie 1990.

Odată cu începutul primăverii anului 1988, au luat amploare şi s-au extins treptat în principalele republici unionale, mişcări naţionale de tipul fronturilor populare. În republicile baltice, iniţiativa creării lor a aparţinut scriitorilor, iar dezvoltarea lor a fost susţinută de partidele comuniste locale. Până în acest an, Gorbaciov avea un discurs identic cu cel al lui Brejnev afirmând că multinaţionalismul era cea mai bună soluţie posibilă. Abia odată cu tulburările din Asia Centrală şi din Caucaz, el a început să recunoască public necesitatea revizuirii structurii unionale pe baza unei descentralizări mai accentuate şi a unei autonomii mai largi. Astfel, perestroika acţioneaza ca un catalizator, eliberând dintr-o dată forţe potenţiale şi mobilizându-le prin ideea de reformă şi de transparenţă. În asemenea context, refuzul lui Gorbaciov de a face un pas decisiv în reorganizarea Uniunii a surprins şi a sporit mobilizarea şi hotărârea populaţiei.

Începând cu jumătatea deceniului şapte, o parte din populaţie îndrăzneşte să se adreseze autorităţilor prin apeluri şi scrisori deschise referitoare la nerespectarea drepturilor omului. La sfârşitul anilor '80, în momentul în care societatea civilă intră în luptă cu puterea centrală sovietică, ea are în spate o solidă cultură protestatară.

Un moment important l-a reprezentat a XIX-a Conferinţă a partidului (iulie 1988), care a adoptat decizia de trecere la un regim prezidenţial şi de revenire la formula leninistă a Congresului Deputaţilor Poporului. Alegerile cu candidaţi multipli la nivel unional şi republican au marcat sfârşitul de facto al monopolului P.C.U.S. asupra puterii politice. Campania electorală şi alegerile din 26 martie 1989 pentru Congresul Deputaţilor Poporului va desăvârşi acest proces. Astfel, Boris Elţîn îşi reia cariera politică, zdruncinată după demiterea sa de către Gorbaciov din postul de prim-secretar al partidului la nivelul capitalei.