Metode active de învățare a istoriei

1. Istoria intre stiinta si disciplina de invatamânt

In cadrul procesului instructiv educativ din scoala, toate disciplinele de invatamânt si toti factorii educationali contribuie, intr-o masura mai mare sau mai mica, la educatia tinerei generatii si la formarea tipului de personalitate umana cerut de societatea zilelor noastre si mai ales de perspectiva sociala; elevul este pregatit, este modelat prin actiuni si cai specifice pentru a deveni atât un specialist cu un inalt nivel de pregatire profesionala, stiintifica si tehnica, cu o gândire creatoare, novatoare, inteligenta, agera si critica, cu spirit de observare si cercetare, flexibilitate a mintii, cât si un bun cetatean integrat in societate si cu inalte trasaturi moral-cetatenesti.

Prin specificul si natura sa, istoria trezeste si cultiva sentimente, creeaza unele stari rationale si afective de care are nevoie orice fiinta umana pentru a trai si a-si valida capacitatile creatoare in conformitate cu cerintele progresului si cu interesele societatii. Ca urmare a obiectivelor sale generale si de referinta in ansamblul disciplinelor de invatamânt care contribuie la formarea personalitatii elevilor, istoria ocupa un loc de prim plan, un rol esential.

Aceasta disciplina de invatamânt indeplineste, mai presus de orice, un important rol educativ, accentul punându-l pe formarea convingerilor, cultivarea sentimentelor, cultivarea acelor disponibilitati pe care orice elev trebuie sa le aiba, ca un bun patriot si cetatean.

Datorita resurselor de care dispune, istoria contribuie la integrarea unitara a cunostintelor, la dezvoltarea capacitatilor elevilor de a interpreta faptele si evenimentele istorice, de a stabili relatii de cauzalitate intre ele , de a patrunde in esenta proceselor istorice, de a genera atitudini si de a forma gândirea istorica a elevilor, transformarea constiintei lor in convingeri si a acestora in spirit civic. Studierea istoriei in scoala consta” nu doar in transmiterea de cunostinte elevului, in informarea lor cu date, lucruri, fapte, evenimente si persoane istorice ci, mai ales, in formarea capacitatii de interpretare, de intelegere si de actiune”1.

Studiul istoriei permite pe de o parte posiblitatea aprofundarii cunoasterii istoriei patriei, ca o componenta a educatiei patriotice a elevilor, iar pe de alta parte cunoasterea cadrului general de organizare si dezvoltare a societatii omenesti pe glob, a etapelor parcurse de omenire, din cele mai vechi timpuri si pâna astazi si a rolului si a conributiei poporului român in evolutia procesului istoric.

Cunoscând istoria, luptele si sacrificiile inaintasilor, elevii invata sa iubeasca trecutul, invata sa pretuiasca realizarile prezentului, invata sa se pregateasca temeinic pentru a reusi la rândul lor sa se angajeze constient in uriasul efort de reformare si restructurare a societatii românesti, de progres si civilizatie a lumii contemporane.

Istoria românilor, studiata in ciclul primar la clasa a IV–a si in ciclul gimnazial la clasa a VIII-a, ofera elevilor posibilitatea de a cunoaste dezvoltarea societatii omenesti in spatiul carpato-danubiano-pontic, viata oamenilor si rolul personalitatilor pentru progresul societatii românesti si ii ajuta pe elevi sa inteleaga sensul evolutiei noastre ca popor, ca natiune, formându-se in felul acesta profunde sentimente patriotice. Istoria patriei este istoria poporului infaptuita cu grele sacrificii si eforturi de-a lungul veacurilor, dar in destinele istorice un rol important l-au jucat si marile personalitati istorice si culturale. Istoria românilor este un inestimabil tezaur pe care elevii trebuie sa-l cunoasca si sa adauge propria lor contributie la cunoasterea lasata de inaintasi.

In clasele a V–a, a VII–a, elevii studiaza istoria universala, dar in fiecare an de studiu, pe epoci istorice, in istoria universala este integrata si istoria inaintasilor nostri, geto-dacii, sau istoria poporului român. Prin aceasta integrare elevii inteleg mai bine rolul poporului român in zona sud-estica europeana, legaturile românilor cu popoarele din zona, rolul românilor in lupta impotriva marior imperii ale trecutului istoric – acela de aparare nu numai a fiintei nationale, ci si a civilizatiei si a crestinatatii europene.

Pe drept cuvânt, Stefan cel Mare numea Moldova”poarta a crestinatatii”2, iar I. I. C. Bratianu spunea despre Basarabia ca este pentru noi “intrarea casei noastre: in mâna altora ce ne-ar periclita insusi caminul”3.

Rolul istoriei poporului nostru in dezvoltarea sentimentelor de civism si adânc patriotism este evidentiat de toti cronicarii si marii nostri inaintasi cercetatori in istorie. Scriind despre zbuciumata viata a poporului român, cronicarii au realizat o vasta opera patriotica. Grigore Ureche arata ca “s-au nevoit de-au scris rândul si povestea tarilor, de au lasat izvod pre urma si bune si rele, sa ramâie feciorilor si nepotilor, sa le fie de invatatura, despre cele rele sa se fereasca, iar despre cele bune sa urmeze si sa invete”4.

In lucrarea sa “De neamul moldovenilor” Miron Costin a urmarit sa dovedeasca originea latina a românilor si se hotaraste “sa se apuce de aceasta truda sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sunt locuitorii tarii noastre…”5.

Dimitrie Cantemir si corifeii Scolii Ardelene, in scrieri de mare valoare umanista, au cautat sa demnonstreze istoric si lingvistic latinitatea si continuitatea poporului român in spatiul carpato-dunarean si misiunea istorica a românilor in cadrul istoriei universale; in lucrarea “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, Dimitrie Cantemir arata ca “Dacia noastra au fost de Traian marile cu boieri cetateni si slujitori romani descalecata si lacuita; ce inca acelorasi romani intr-insa asezati de atuncea si pâna in ziua de astazi samintiilor (urmasilor – n.n) si nepotilor, stranepotilor intr-acelasi neintrerupt trai si necurmata salasluire sa dovedim”6.

Marele revolutionar de la 1848, istoricul Nicolae Balcescu, aprecia istoria unui popor ca un izvor de “suveniri sublime, care de multe ori il lumineaza asupra soartei sale, il trag din adormire, din nepasare si desteapta in inima lui demnitatea de om si entuziasmul libertatii”. In conceptia sa, istoria informeaza, invata, educa: “Istoria este cea dintâi carte a unei natii. Intr-insa ea isi vede trecutul prezentul si viitorul…O natie fara istorie este un popor inca barbar si vai de acel popor care si-a pierdut religia suvenirilor” 7.

Situându-se pe pozitia istoricilor antici conform carora istoria este o adevarata “magistra vitae”, N. Balcescu justifica aceasta apreciere prin faptul ca istoria ne arata “acel sir de veacuri in care parintii nostri au trait si la chipul in care ei s-au purtat in viata lor sotiala”8, iar cunoasterea istoriei ne ajuta “sa dobândim virtutile lor si sa ne ferim de greselile in care au picat”9.

Pentru A. D. Xenopol “istoria este singurul mijloc sa destepte in sufletul nostru iubirea cea sfânta de tara, ea ne arata cum popoarele au fost mari când au stiut sa sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne invata moralitatea, respectul datoriei, puternica viata de familie sunt conditiile infloririi vietii popoarelor; ea ne invata iarasi ca dreptatea este leges suprema si ca nici o fapta abatuta de la norma naturala de purtare nu ramâne fara a atrage pedeapsa dupa sine”10.

Mihail Kogalniceanu considera istoria “limanul de mântuire, altarul de razimat pentru noi (…) singurul oracol care ne mai poate spune viitorul”. Acelasi mare istoric apreciaza ca “dupa privelistea lumii, dupa minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai maret, mai vrednic de luarea noastra aminte decât istoria”11.

Marele istoric Nicolae Iorga considera istoria “cea mai umana dintre stiinte” si “nu exista disciplina prin care sa ne facem mai sociabili, mai altruisti, mai iubitori de om si de viata in afara de istorie…Scopul invatamântului istoric este imbogatirea cunostintelor despre umanitate si despre sine in umanitate, prin cunoasterea tuturor lucrurilor pe care le-au facut oamenii totdeauna. Este o imbogatire, o intregire si o inaltare a vietii fiecaruia”12.

Citatele cronicarilor sau ale marilor nostri istorici sunt de nelipsit intr-o lectie introductiva, ca de exemplu in lectia la clasa a V-a Ce este istoria? Epocile istorice. In prima parte a lectie elevii invata definitia istoriei ca stiinta si importanta studierii acesteia in scoala gimnaziala (respectiv in licee si scoli profesionale). Fara a presara lectia cu astfel de citate, foarte emotionante, mi se pare o lectie seaca, o lectie careia ii lipseste elementul afectiv, cel care are menirea de a trezi interesul elevilor pentru aceasta disciplina de invatamânt. Nu trebuie sa facem, insa, abuz de citate. Lectiile urmatoare ne ofera noi ocazii de a le introduce la momentul oportun.

La clasa a VIII-a, tot in lectia introductiva Introducere in studiul istoriei românilor, am avut ocazia sa prezint, dar mai mult, sa interpretez cu elevii astfel de citate, care se refera la insemnatatea cunoasterii trecutului neamului din care faci parte, a minoritatilor care traiesc pe teritoriul României, cât si a românilor din afara granitelor, precum cei din Republica Moldova, din nord-estul Bulgariei, din Banatul Sârbesc, de pe Valea Timokului (Iugoslavia) sau din Bucovina de Nord si partea nordica a Maramuresului, din cadrul Ucrainei.

La clasele a VI-a si a VII-a avem prilejul a de a folosi astfel de aprecieri despre istorie ca disciplina de invatamânt, atât in lectiile introductive, cât si in lectiile de istorie nationala integrate in istoria universala.