Planul Marshall

Analiza relevanței si impactului Planului Marshall asupra economiei europene de după al doilea război mondial este în curs de desfasurare în cadrul istoriografiei universale, iar punctele de vedere convergente sunt mai degrabă o excepție decat o regulă. În cazul istoriografiei românești nu putem vorbi despre o reală dezbatere de idei pe marginea acestei teme, subiectul fiind considerat probabil ca nefiind de strict interes, întrucât Romania, la fel ca alte state est europene aflate in spatelele ”Cortinei de Fier”, nu au fost beneficiare ale Planului. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cu greu cineva ar fi putut crede că națiunile mici și zdruncinate ale Vestului Europei, zăcând în ruine, se aflau la începutul celei mai prospere, pașnice și lăudabile perioade din istoria lor. Capitalismul european, despre care chiar și cei mai fervenți aderenți se temeau în anii 1930 că se află în pragul morții, nu numai că nu era gata să își dea ultima suflare ci se afla după 1945 la începutul a 20 de ani de vigoare și succes. Planul Marshall, inițiat de Statele Unite ale Americii, dacă nu a avut o contribuție decisivă la această situație, a reprezentat cel puțin elementul ei declanșator. Oficial cunoscut ca Programul de Refacere a Europei (European Recovery Program-ERP)Planul Marshall a oferit ajutor economic între 1948 și 1952 țărilor din Vestul Europei constituite înOrganizația pentru Cooperare Economică Europeană (Organization for European Economic Cooperation-OEEC). Peste 90% din acest ajutor a fost acordat sub formă de alocații (grants). Programul a fost administrat de o agenție independentă, Administrația de Cooperare Europeană (European Cooperation Administration-ECA). Activitatea acesteia a încetat în avans de termenul stabilit, la începutul anului 1952, când a fost contopită cu Programul de Securitate Reciprocă (Mutual Security Program-MSP)i. Programul a fost considerat un succes de către inițiatorii și o mare parte a beneficiarilor săi și practic, ori de câte ori au fost propuse noi direcții în programele de ajutor extern ale Statelor Unite, tema unui ”nou Plan Marshall” a fost adusă în discuție.După 1990 cel mai mult s-a vorbit despre un ”Plan Marshall pentru Europa de Est”, în interiorul țărilor fostului bloc comunist ,aspirante la încadrarea în blocul economico-politic al foștilor adversari, în speranța obținerii beneficiilor economice și de securitate aferente. Acest clișeu al ”Planului Marshall” a devenit de fapt un tribut aproape inconștient adus Programului de Refacere a Europei lansat de secretarul de stat american George Marshall. Astăzi putem vedea cu claritate originalitatea indubitabilă a propunerii acestuia. Ce sugera de fapt George Marshall în discursul său de la Harvard din iunie 1947? Că Statele Unite erau dispuse să ofere oricărui partener european interesat un ajutor economic pentru refacerea țării respective de pe urma efectelor celui de-al doilea război mondial. Acest ajutor, care a totalizat în cele din urmă 12,6 miliarde dolari a reprezentat mai mult decât oricare din ajutoarele economice externe oferite anterior de SUA luate ca întreg. Nu a fost ca atare surprinzător că ”izolaționiștii” și alți critici din Congresul american au fost luați prin surprindere. La valoarea dolarilor de astăzi, Planul Marshall ar fi costat cel puțin 100 miliarde dolari și în proporție comparabilă cu produsul intern brut al SUA mult mai mult decât cele 2% cât a reprezentat pe durata aplicării sale între 1947-1952. Oricare ar fi fost motivele și oricât de controversate realizările sale, Programul de Refacere a Europei propus de secretarul de stat Marshall în iunie 1947 a fost o turnură politică majoră în politica externă a SUA și o reală surpriză de asemenea pentru cei mai mulți europeni. Pentru o întreprindere care a reprezentat un succes în imaginația populară, Planul Marshall a fost totuși unul destul de controversat. În momentul inițierii sale, criticii republicani din Congresul american au acuzat această inițiativă ca reprezentând o subvenție necontrolată acordată planificatorilor socialiști europeni de după război. Pentru oponenții săi europeni, planul a reprezentat o manifestare în stare pură a imperialismului american. Chiar și acei critici care nu erau dispuși să accepte interpretarea comunistă a motivelor ajutorului economic american au ezitat să susțină Programul de Refacere a Europei de teama angajamentelor și obligațiilor care ar fi atașate acestuia.

Primii cercetători ai Planului Marshall l-au văzut ca un succes al generozității americane. Criticii acestuia au apărut printre istoricii școlii revizioniste din anii 1960 și 1970, care au argumentat că planul a fost o expresie a imperialismului american, care încerca să preia controlul asupra Vestului Europei așa cum Uniunea Sovietică procedase cu țările din Estul Europei. Ca urmare, modul cum a fost formulată propunerea lui Marshall și ansamblul de măsuri economice încadrate în ceea ce s-a numit generic ”Planul Marshall” au fost considerate ca fiind cumva antitetice. Cu alte cuvinte, s-a afirmat că în spatele cuvintelor mărinimoase descriind cât de preocupate sunt SUA de situația mizeră și de înfometarea populației din țările europene și de cum putea profita sistemul comunist de acestea, se află de fapt intenția mediului de afaceri american de extindere a pieței sale de desfacere și de creștere a profiturilor. De aici, obiectivele Statelor Unite în cadrul acestei politici au fost în general descrise fie în termenii unui idealism iluminat fie a unui expansionism tipic capitalist. Ultima variantă ar părea cea mai plauzibilă ținând cont de principiul că într-o zonă riscantă investițiile de orice natură nu se justifică, fie din lipsa perspectivei unui profit fie că se poate pierde însăși investiția în sine. Ca urmare, încă de la începutul aplicării sale, o serie de analiști au considerat ERP (”Planul Marshall”) ca fiind constituit în termenii de bază ai oricărei afaceri. În fapt, Congresul american când a aprobat planul a cerut ca acesta să fie aplicat ca o ”întreprindere de afaceri”. Factorii responsabili de aplicarea programului proveneau din mari corporații americane iar clauzele legislative favorizau interesele de afaceri ale acestora. Prin urmare, anumiți comentatori au avansat teza ”dominației interesului în afaceri” ca fiind la baza a ceea ce a fost denumit ca fiind un program altruistic de refacere a Europei. Această teză susține că Administrația de Cooperare Economică (ECA) care superviza derularea planului era responsabilă de încercarea de a impune modelul american al liberei inițiative și al pieței libere asupra Europei. Din păcate, acești analiști arareori au studiat modul cum europenii au receptat Planul Marshall, răspunsurile pe care aceștia le-au oferit inițiativei americane și impactul pe care l-a avut programul de ajutor economic asupra statelor europene participante. Totuși, în măsura în care a fost analizată această chestiune, mulți au concluzionat că mediul de afaceri european nu a fost numai grupul cel mai receptiv la Planul Marshall dar totodată și principalul său beneficiar. Mediile de afaceri europene au îmbrațișat în largă măsură, deși după câteva ezitări și rețineri, proiectele ”corporatiste” și ideologiile manageriale americane exprimate prin aplicarea Planului Marshall. În acest spirit, s-a vorbit de ”americanizarea” mediului de afaceri european sau de ”refacerea lumii vechi după imaginea celei noi” (Michael Hogan).