Tratatele Europene

Capitolul 1

Tratatul de la Maastricht,

fundament al Uniunii Europene moderne

„Trebuie abandonate formele trecute şi trebuie intrat într-o perioadă a transformării, prin crearea de condiţii economice cu bază comună şi prin instaurarea de autorităţi noi acceptate de suveranităţile naţionale. Europa n-a existat niciodată. Prin adunarea de suveranităţi reunite în consilii, nu se crează o entitate. Trebuie să creăm de-a dreptul Europa“.

Acest extras din „ Memoriul Monnet“ (3 mai 1950), care stă la originile planului creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, subliniază patru elemente cheie ale sistemului juridico-instituţional al Comunităţiloe Europene.

Astfel, de la originile sale din 1950, construcţia europeană este un proces politic. Acesta ar fi primul element. Al doilea lement al sistemului juridico-instituţional este că acest proces este şi rămâne dominat de „metoda Monnet“ şi anume: „principiul fundamental este delegarea de suveranitate într-un domeniu limitat dar decisiv. Cooperarea între naţiuni, cât de importantă ar fi, nu aduce rezultatele dorite. Ceea ce trebuie căutat, este o fuziune a intereselor popoarelor europene şi nu pur şi simplu menţinerea echilibrului acestor interese“. Al treilea element este că de laeşuarea în 1954 a proiectului Comunităţii Europene a Apărării, integrarea economică este şi rămâne, marele domeniu al unificării europene. Ultimul element cheie al sistemului juridico-instituţional al Comunităţilor europene, se prezintă în felul următor: în 1992-1993, discuţiile asupra ratificării Tratatului de la Maastricht asupra UE marchează un moment de cotitură mai ales în ceea ce priveşte materia instituţională. Popoarele Europei Comunităţilor nu mai vor să accepte o construcţie europeană condusă de instituţii privite ca tehnocratice. „Metoda Mannet“ pare în acest moment (n.a. 1993) epuizată. Greutăţile întâlnite în apropierea Tratatului de la Maastricht dau de gândit forţelor conducătoare ale Europei în ceea ce priveşte oglindirea acţiunilor Comunitare în opinia publică. Drumul şi modul de lucru alese ajung la un moment dat să se despartă de componenta lor personală, nemaifiind atât de facilă, identificarea cetăţeanului comunitar cu politica dusă de pilonii comunitari.

Rezultatul faptelor prezentate mai înainte este vizibil mai ales în specificitatea construcţiei instituţionale comunitare. Din punct de vedere funcţional, celor patru organe comunitare (5 după Maastricht) nu se integrează în şablonul clasic al separaţiei puterilor, conform că Parlamentul este organul legislativ, guvernul este executiv iar judecătoria reprezintă puterea jurisdicţională.

Capitolul 2

Modificări aduse evoluţiei Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam

De la începuturile sale, integrarea europeană a progresat din tratat în tratat (1951 Tratatul de la Paris, 1957 Tratatele de la Roma, ş.a.m.d.). Pentru pregăti terenul pentru un Tratat European trebuie instituită o conferinţă interguvernamentală la care participă Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre sau reprezentanţii lor. Pe lângă aceştia mai ia parte şi Comisia Europeană. Conferinţa se pregăteşte înainte prin discuţii purtate între experţi în scopul de a clarifica obiectivele. De îndată ce s-au terminat negocierile la Tratul de la Maastricht s-a convenit că acesta va fi revizuit la mijlocul decadei. În articolul N se stipulează susţinerea unei conferinţe în 1996.

De atunci, trei ţări (Austria, Finlanda şi Suedia) s-au alăturat Uniunii. Democratizarea şi modernizarea ţărilor central şi est europene a înaintat dându-le speranţa aderării. În interiorul Uniunii implementarea Tratatul de la Maastricht a dus la o evaluare a eficienţei structurale, iar aspectul monetar a fost completat cu o politică economică şi socială. Ultima conferinţă interguvernamentală a durat mai mult de un an, la sfârşitul căreia a fost semnat noul Tratat.