Categoria gramaticală a numeralului

INTRODUCERE

Continutul categoriei gramaticale a numarului are suport in realitate la numele obiectelor , intrucat numai obiectele din lumea inconjuratoare pot exista si izolate , cate unul adica (carte , usă, baiat , picior , etc. ) - ceea ce reprezinta singularul – si in grup , adica mai multe la un loc ( cărti , usi , baieti , picioare etc.) – ceea ce reprezinta pluralul.

Cat priveste marca categoriei gramaticale a numarului, aceasta este constituita la numele obiectelor de aceeasi desinenta nominala care indica si genul , fie ea concreta(cart – e, cart –i; us –ă , us – i etc . ) , fie abstracta ( baiat – Ø , picior – Ø creion- Ø etc. )

Urmarind paralel genul si numarul constatam ca si acesta din urma se gaseste - cu continutul transmis de la numele obiectelor – si la cuvintele care substituie numele obiectelor , unde este marcat de asemenea prin supletivism ( eu- noi , tu – voi ).

Cu continutul schimbat , indicand ca autorul unei actiuni poate fi o entitate izolata sau un grup de entitati , categoria gramaticala a numarului apare si la cuvintele care exprima actiunea privita ca proces , unde este marcata prin desinente verbale ( merg- e , cant – Ø , canta- m etc. ).

La fel ca si genul si pentru aceleasi ratiuni , numarul apare – avand doar forma , nu si continut – si la cuvintele care exprima caracteristicile calitative sau cantitative ale obiectelor , fiind marcat prin desinentele de tip nominal ce indica si genul ( carte bun- a , carti bun- e ; om bun – Ø , oameni bun- i etc. ) , precum si la unele cuvinte vide , unde este marcat prin supletivism ( el este un om inalt , ei sunt niste oameni inalti etc. ) .

( C. Dimitriu – Gramatica limbii romane explicita –

Morfologie pag. 10) .

PARTILE DE VORBIRE SI CLASIFICAREA LOR

Cuvintele din limba romana se grupeaza in zece clase , lexicale si gramaticale in acelasi timp , numite parti de vorbire : substantivul , articolul , adjectivul , pronumele , numeralul , verbul , prepozitia , conjunctia si interjectia .

Clasificarea cuvintelor in parti de vorbire este o clasificare lexicala si gramaticala , pentru ca se face dupa caracteristicile lor semantice , morfologice si sintactice .

Contributia fiecaruia dintre cele trei criterii – lexical , morfologic si sintactic – la definirea diverselor parti de vorbire poate fi mai mare sau mai mica , dar in principiu definitiile se bazeaza pe toate trei : pe sensul lexical foarte general al unei clase de cuvinte , pe caracteristicile de forma legate de exprimarea categoriilor gramaticale proprii si pe posibilitatea de a indeplini anumite functiuni sintactice .

Din punct de vedere lexical ( semantic ) partile vorbirii se disting dupa ceea ce exprima ele : numele unui obiect ( substantivul , indirect si pronumele , care tine locul unui substantiv ) , o insusire a unui obiect ( adjectivul ) , un numar sau o determinare numerica ( numeralul ) , o actiune sau o stare ( verbul ) , o caracteristica a unei actiuni , stari sau insusiri ( adverbul ) , exteriorizarea unui sentiment , a unei stari fizice , a unui act de vointa sau limitarea unui sunet ( interjectia ) . Este vorba deci de desprinderea sensului lexical cel mai general al claselor de cuvinte . Dar nu toate cuvintele se pot defini prin caracteristici propriu- zis lexicale ; in situatia de a nu putea fi caracterizate lexical sunt trei parti de vorbire : prepozitia , conjunctia si articolul , care se opun astfel celorlalte parti de vorbire in ansamblu .

O clasificare bazata pe continut distinge doua categorii mari de parti de vorbire :

a) parti de vorbire care au sens lexical de sine statator si care pot fi parti de propozitie – substantivul , adjectivul , pronumele , numeralul , verbul , adverbul si interjectia ;

b) parti de vorbire care exprima raporturi intre notiuni , servind la imbinarea celorlalte cuvinte , si care de aceea se numesc cuvinte ajutatoare , cu rol de instrumente gramaticale – prepozitia , conjunctia si articolul ; in aceeasi situatie se gasesc verbele auxiliare si cele copulative , precum si unele adverbe .

Din punct de vedere morfologic intereseaza in primul rand clasificarea partilor vorbirii in doua grupe mari : flexibile si neflexibile , dupa cum sufera sau nu schimbari de forma pentru exprimarea diferitelor raporturi si nuante gramaticale . Dintre cele zece parti de vorbire din limba romana sunt flexibile : substantivul , articolul , adjectivul , pronumele , numeralul si verbul , iar neflexibile sunt prepozitia , conjunctia si interjectia ; adverbul ocupa o pozitie de mijloc : este neflexibil , dar prin categoria gradelor de comparatie se leaga si partile de vorbire flexibile .