Cavalerul Resemnării

Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia).

Vintilă Horia (Caftangioglu) s-a născut în anul 1915 în localitatea Segarcea, judeţul Dolj şi s-a stins din viaţă pe 4 aprilie 1992 în Villalba, Spania. Școala primară a început-o la Râmnicu Sărat şi a terminat-o la Bucureşti: “ La vârsta de opt ani, ne-am mutat la Bucureşti, unde am făcut clasele primare la Popa Rusu şi la Visarion” , afirma mama poetului, Elena. După ce a absolvit Colegiul Naţional Sf.Sava din Bucureşti, prozatorul se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, făcând în paralel şi Facultatea de Litere şi Filozofie la Universitatea Catolică din Paris: “Cu dreptul am avut o mare deziluzie, însă am terminat facultatea, mi-am luat licenţa, ca să pot începe cariera diplomatică.” Înainte de plecarea din ţară, acesta se afirmă ca poet, prin volumele: Procesiuni în 1937 şi Cartea cu duhuri în 1939.

Analist strălucit al literaturii, eseist, poet si romancier, autor important de memorii, om de cultură în adevăratul înţeles al cuvântului, Vintilă Horia se exprimă cu egală uşurinţă în franceză şi în spaniolă, în italiană şi română, lăsând o moştenire considerabilă, situată între cele mai de seamă creaţii ale exilului românesc, alături de Mircea Eliade, de Emil Cioran sau de Eugen Ionescu. Ca şi aceştia, V. Horia este în masură să antreneze importante reorganizări în ierarhia valorilor culturale naţionale.

V. Horia este un scriitor prin excelenţǎ al exilului. Exilul i se înfǎţişeazǎ prozatorului nu doar ca o circumstanţǎ biograficǎ între altele, ci ca o situaţie limitǎ care ne obligǎ a da socotealǎ de tǎria sau slǎbiciunea fibrei noastre morale. Exilul - spunea Vintilă Horia – “nu înseamnǎ a pleca dintr-un loc şi a trǎi în alt loc. Pentru scriitor exilul este o tehnicǎ a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii.”

O Notă cu propuneri şi sugestii generale privind omologarea şi reactualizarea scriitorilor emigraţi, datată 17 septembrie 1983 şi publicată în Cartea albă a Securităţii în 1996, îl prezintă astfel pe scriitor: “Vintilă Horia Caftangioglu este unul din cei mai mari colportori ai emigraţiei. Aproape că nu există modă, direcţie, preocupare beletristică sau scientistă în care să nu fi intrat şi el”

Cazul lui Vintilă Horia – prozator de mare fineţe, a cărui operă a stat mereu sub semnul erorii sale politice, cu consecinţe mult mai dramatice în planul receptării decât în cazul lui Mircea Eliade sau al lui Constantin Noica – “este emblematic pentru modul în care politicul a influenţat, de-a lungul timpului, canonul literar”

Aparţin - declară scriitorul – “unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras din istorie (filosofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade, au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui."

Într-un interviu acordat lui Isidro Juan Palacios, pentru revista spaniolǎ “Punto y coma”, care- dedicǎ în întregime numǎrul din ianuarie 1986, scriitorul trebuie sǎ rǎspundǎ la urmǎtoarea întrebare: “Sunt scriitori care îşi fac opera opera sa ca şi cum ar construi, de-a lungul întregii lor vieţi, o catedralǎ, deci un corpus de diferite cicluri.V-aş întreba dacǎ existǎ în opera dumneavoastrǎ aceste cicluri, care sunt, în care sunteţi acum şi ce vǎ rǎmâne de terminat?” Rǎspunsul indentificǎ trei etape, de care trebui sǎ ţinem cont: “Este un prim ciclu, cel al literaturii fericite, care coincide cu viaţa mea fericitǎ, în ţara mea evident şi aceasta a durat pânǎ la lagǎrul de concentrare când am pierdut tot, pânǎ în ’45, când s-au terminat lagǎrul şi rǎzboiul.Apoi este un al doilea ciclu, de aclimatizare la noua situaţie: îmi dau seama cǎ aş fi putut dispǎrea în acel dezastru, ca atâţia alţii, cǎ aş fi putut sǎ mă transform în om de afaceri, în director de hotel sau pǎdurar în Canada, cum aveam intenţia la început; aceasta a durat şi se vede în poezia şi poveştirile pe care le-am scris între 1945 şi 1960, este o literaturǎ de adaptare. Iar cel de-al treilea ciclul, Trilogia exilului, şi din punctul meu de vedere, evident, care m-a salvat şi am gǎsit ocazia de a mǎ adapta şi de a mǎ salva în acelaşi timp.”