Coexistența Clasicismului și a Romantismului în Opera lui Grigore Alexandrescu

I.Tendinţe ale clasicismului în opera lui Grigore Alexandrescu

Ca şi curent literar, termenul de clasicism vizeazǎ un corp de norme constituit deplin în epoca de maximǎ expansiune culturalǎ a antichitǎţii greco-romane şi considerat ulterior, fǎrǎ a i se modifica sensibil conţinutul, de Renaşterea italianǎ şi francezǎ îndeosebi sub imperativul umanist al reîntoarcerii la canoanele estetice ale antichitǎţii cǎrora li se atribuie trǎsǎturile exemplaritǎţii. Secolul al XVII-lea francez aduce o deplinǎ cristalizare a tendinţelor clasiciste promovate cǎtre sfârşitul Evului Mediu şi în Renaştere, atât în opere literare care adoptǎ cerinţele curentului şi modeleazǎ desǎvârşit textul în concordanţǎ cu aceste tendinţe ( La Fontaine în poezie, Racine şi Corneille pentru genul tragic, Molière în comedie.). Dogmatizarea, teoritizarea expresǎ a regulilor ( Boileau) sunt deasemenea condiţii pe care clasicismul le impune creaţiei ce se doreşte clasicǎ, sau care deţine o afinitate pentru acest curent literar. Ulterior, clasicismul va intra, pentru ţǎrile din apusul Europei, într-un proces de treptatǎ disoluţie, nu fǎra a se mai contura însǎ un clasicism minor, decadent, epigonic, caracteristic secolului al XVIII-lea, ale cǎrui teme au un pronuţat idilism. Acest clasicism al secolului XVIII va influenţa şi literaturta românǎ la începutul procesului ei de modernizare, fie prin intermediul literaturii neogreceşti( Vǎcǎreşti, Costache Conachi), fie direct de la sursǎ. Un contact autentic, substanţial, cu marele clasicism al secolului al XVII-lea este de cǎutat la creatorii epocii paşoptiste care îl asimileazǎ prin conservarea spiritului şi formelor, speciilor literare acreditate de curent - în opera lui Grigore Alexandrescu regǎsindu-se atât spiritul,forma cât şi speciile curentului - sau numai în rigoarea dezvoltǎrilor epice şi structura general-umanǎ a caracterelor ( Costache Negruzzi). O disciplinǎ clasicǎ a scrisului, logica expunerii, voinţa de claritate vor constitui apoi o constantǎ a literaturii române de sorginte clasicǎ, legatǎ de aparenţa ei organicǎ la latinitate, dar şi circumscrisǎ temperamentului creator al autorului în cauzǎ, mai mult sau mai puţin înclinat înspre un asemenea demers activ în construirea operei. Ca motivare socio-politicǎ şi economicǎ acest curent se leagǎ de începuturile afirmǎrii burgheziei medievale care îşi contureazǎ prin intermediul raţionalitaţii subsecvente clasicismului şi al reducţiei severe la norme, un ideal de eficienţǎ practicǎ, iar prin emanciparea conceptului uman de sub restricţiile imaginii sale ecleziastice prin raportare la modelulul antic, voinţa de înlǎturarea a tutelei feudale şi progresismului inerent acelei etape din dezvoltarea ei. Doctrina literarǎ clasicǎ, anticǎ şi renascentistǎ, presupune respectarea unor prescripţii ca: distincţia clarǎ a genurilor; evitarea melanjului de tragic şi comic; încadrarea operei în specii consacrate ( satira, oda, epistola , fabula, tragedia, comedia, epopeea,etc.) şi interdicţia asupra propunerii de noi specii; conservarea legǎturii dintre extracţia nobiliarǎ a personajului şi stilulul înalt al alocuţiunilor sale ori dintre personaje de o mai joasǎ condiţie şi un limbaj " impur " adecvat lor; necesitatea încadrǎrii evenimentelor în limita a 24 de ore, fǎrǎ schimbarea ambianţei şi fǎrǎ intervenţia unor acţiuni adiacente puţin semnificative în perspectiva destinului personajelor ( regula celor trei unitǎţi, de timp de loc şi de acţiune ). Personajul clasic dispune de sine, de afectele sale subordonate raţiunii, voinţei. Clasicismul " în formele lui lui târzii, din epoca Luminilor, spre sfǎrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, clasicismul european a avut ecouri în poezia românǎ. Interesul pentru antichitatea greco-latinǎ- mult mai vechi, permanent la toţi umaniştii români, începând cu primele scrieri în limba naţionalǎ- s-a accentuat în aceastǎ vreme la un Ion Budai Deleanu şi la toţi ce i-au urmat, pânǎ la a deveni un loc comun."1 La momentul literaturii " zisǎ postmodernǎ , şi chiar dupǎ aceea, dupǎ 1830, în cea paşoptistǎ, genurile şi speciile consacrate: epopeea, pastoralla, satira, epistola, carcterele, fabula, oda, imnul etc. , alǎturi de meditaţia tipic romanticǎ, lamartinianǎ, de poezia ruinelor, de drama şi nuvela romanticǎ [ ]. Iancu Vǎcǎrescu, Barbu Paris Mumuleanu, însuşi Heliade, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi ori Alexandri rǎmân cu totul caracteristici din acest punct de vedere."2

Opera lui Alexandrescu este discutabilǎ în privinţa unei demarcaţii clare între clasicism şi romantism, deşi G. Cǎlinescu şi N. Iorga vorbesc despre opera sa, sub încadrarea "romantism", scriitorul are afinitate atât pentru clasicism cât şi pentru romantism. Clasicismul se evidenţiazǎ în opera sa prin conservarea spritului şi formei clasiciste, precum şi respectarea doctrinei, în ceea ce ţine de genuri-însǎ nu toate aspectele clasicismului sunt întrunite în opera sa-, se poate spune cǎ este adeptul clasicismului secolului XVII. Dar nu se poate exclude afinitatea romantismul, în ideea unei secţionǎri a clasicismului "pur"." Mircea Anghelescu, elogiind apologurile poetului pentru complexitatea lor, descoperǎ, alǎturi de tendinţele clasice, unele satire romantice şi altele realiste înrudite cu arta " fiziologiilor balzaciene".3

II. Elementele romantice în creaţiile alexandresciene

Romantismul, precedat de o mişcare literarǎ ale cǎrei trǎsǎturi de fond le valideazǎ,dar pe coordonate mai ample ca deschidere tematicǎ şi orizont de atitudini (preromantismul), acest curent literar cunoaşte diferite faze la nivelul culturilor asigurându-şi primul val-în cultura francezǎ, germanǎ, englezǎ şi italianǎ.În deceniile doi-trei ale secolului XIX va avea o predominanţǎ esteticǎ-o doctrinǎ artisticǎ, în opoziţie cu cea clasicǎ.Epoca revoluţionarǎ, ce culmineazǎ în 1848, dezvoltǎ o pronunţatǎ aversiune faţǎ de organizarea despoticǎ a societǎţii, eşecul tentativei revoluţionare aduce curentului, un pesimism ce va afecta toate registrele subiectivitǎţii.În literatura românǎ, romantismul se manifestǎ tardiv-în jurul anului 1830, acesta având ca nume reprezentative pe V. Cârlova, N. Bǎlcescu, C. Negruzzi şi bineînţeles pe Gr. Alexandrescu.