Comicul de limbaj în opera lui I L Caragiale

ARGUMENT

Meritul lui Caragiale este de a fi cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi fără să exagerăm putem să spunem că este singurul, pentru că numai el, singur, în toată literatura română face concurenţă realităţii. Deoarece numai el, pe pământ românesc, pe lângă sutele de milioane de oameni creaţi de Dumnezeu de-a lungul vremii, a mai creat câţiva. Toate personajele lui Caragiale sunt în diferite proporţii, şi tipuri psihice şi tipuri sociale. Caragiale are talentul incomparabil de a construi tipul numai în însuşiri caracteristice. Această condensare pare a avea ceva savant, şi totuşi, tipul este viu, natural, spontan, ca într-o viaţă mai intensă şi mai spontană. O altă însuşire foarte importantă, vizibilă încă din prima lui comedie, este coloratura tipurilor pentru că tipurile de fapt se reliefează unul pe altul.

Caragiale are de fapt o dublă intenţie a individului: a categoriei lui sociale şi sufleteşti. De fapt, această sinteză constituie rezistenţa operei lui deoarece comedia de moravuri se împleteşte cu aceea de caracter.

Dincolo de folosirea comicului (de situaţie, de atmosferă, de limbaj, de caracter) în opera sa I. L. Caragiale s-a impus totdeauna ca moralist, ca observator al umanităţii şi ca reputat caracterolog.

Prin această lucrare am intenţionat să realizez un studiu al limbajului folosit de personajele lui Caragiale şi modul în care comicul se reflectă în opera sa datorită limbajului.

Primul capitol este o prezentare succintă a conceptului de comic, adică atât a mecanismului comicului, dar şi câteva implicaţii ale acestuia în opera lui Caragiale.

În cel de-al doilea capitol am atins unele aspecte ale problematicii în marile comedii, astfel acest capitol reprezintă, în fapt, o masă pentru următoarele capitole.

Capitolele al treilea şi al patrulea sunt capitole de sinteză în care am încercat să arăt noutatea pe care o aduce opera lui Caragiale. De fapt noutatea pentru opera de formaţie a autorului, Caragiale a reuşit să prefigureze unele din elementele literaturii moderne: intertextualitatea, şi fenomenul kitsch.

Capitolul al cincilea este de fapt cel mai important pentru lucrarea aceasta deoarece aici am arătat, pe text, în exemple cât se poate de exacte prezenţa comicului de limbaj în opera lui Caragiale, dar şi implicaţiile acestuia asupra sensului şi problematicii textului.

Teatrul caragialian ne oferă, de fapt, o felie de viaţă din societatea română; iar în comedii putem urmării o ascensiune pe scară socială şi morală a personajelor, de la mahalagiul pur la pseudointelectual.

De fapt întâlnim porniri şi pasiuni omeneşti, deşertăciune, iubire, goană după iubire, exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul frazelor declamatorii; fenomene folosite de către tipuri umane într-o societate lipsită de orice prejudecăţi.

1. CONCEPTUL DE COMIC

1.1. Mecanismul comicului

O primă remarcă se impune referitoare la faptul că în realitatea înconjurătoare, în viaţă, comicul în stare pură nu se află, el este desemnat datorită conştientizării noastre în afară de care prezenţa lui ţine mai curând de sfera urâtului sau chiar a tragicului. Comicul aparţine categoriei faptelor de viaţă ce produc sentimente estetice fără ca ele însele să fie estetice, şi nu se integrează în categoria esteticului. Îndeobşte comicul apare dintr-o lipsă de convenienţă, dintr-o nepotrivire, dintr-o lipsă de adaptare, el provine din ceea ce nu corespunde scopului, intuiţiei sau prezenţei afişate; tot ceea ce apare aşa cum nu este aşteptat, afişând un angajament mai mult sau mai puţin decât e nevoie, sau pur şi simplu prezentând altceva decât ne aşteptam. Toate acestea declanşează comicul.

Situaţia comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizează indolenţa sau se preface că nu o înţelege, a nu o realiza, când este lipsit de adaptabilitate, sau mimează inadaptabilitatea complicându-se în ea ori dorind ca astfel să o demaşte. La drept vorbind, un asemenea erou se află într-o culpă morală, ori intelectuală, apărând în situaţia de a ne induce în eroare, scoţând un rezultat la care mijloacele nu îl îndreptăţesc.