Criticismul Junimist

Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri. Multă vreme după ce oamenii şi creaţiilor lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune. Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemeni Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate. Apariţia ei se datoreşte afinităţii viu resimţite dintre personalităţile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Veche deviză franţuzească potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este şi aceea pe care asociaţia ieşeană o adoptă pentru sine. Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea „Junimii” în decursul existenţei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câştigă noi aderenţi, îngrijeşte formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă „Junimea” produsul deliberat al voinţei de a se organiza pluteşte duhul unei înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, pe care este cea dintâi sarcină a istoricului să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.

Societatea literară “Junimea” începe să se organizeze în 1863 când o serie de tineri întorsi de curând din Occident de la studii văzând starea jalnică în care era ţara şi-au propus modernizarea ei, dar nu prin schimbări revoluţionare, ci prin schimbarea moravurilor. Patru dintre ei aparţin boierimii moldoveneşti. Din mijlocul acestei aristocraţii locale se ridică Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi. Al cincilea membru al grupului şi acela care trebuia să devină conducătorul lui, Titu Maiorescu, se înapoia ca fost student al universităţilor germane şi franceze şi aparţinea prin naştere ramurii ardeleneşti care, în ultima jumătate de veac, trimisese principatelor române pe atâţi din îndrumătorii lor, în şcoală şi în literatură. Tinerii respectivi aveau licenţe la Berlin, Paris, unii aveau chiar doctoratul, fii de mari boieri cu vederi conservatoare. Pentru ei, progresul în societate nu se putea decât în mod lent, prin cultură.

După realizarea unirii principatelor, o serie de politicieni din Moldova se arătau acum nemulţumiţi, nedreptăţiţi, deoarece Iaşul fusese lezat de dreptul de a fi capitala ţării. Moldova dorise poate mai mult această unire, ea a dat un domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza, dar prin mutarea lui Cuza la Bucureşti, Iaşul rămăsese în urmă. Titu Maiorescu preia o idee a lui Alexandru Odobescu, considerând că Bucureştiul ar trebui să rămână capitala politică a ţării, iar Iaşul ar recăpăta strălucire dacă şi-ar păstra rolul de capitală a culturii româneşti.

Chiar înainte de întâlnirea care a stabilit programul prelecţiunilor, a avut loc şi prima reuniune aşa-zicând literară a societăţii încă neconstituită. E vorba de reuniunea convocată de Maiorescu la locuinţa sa pentru a audia traducerea lui Carp după Macbeth. Au fost prezenţi: Maiorescu, Carp, Negruzzi, Rosetti şi N. Burghele. Pogor, invitat şi el, nu a putut veni. Negruzzi are dreptate să considere că această reuniune „a fost întâia şedinţă a Junimii, fără ca cei prezenţi să se fi gîndit încă la înfiinţarea unei societăţi literare”. Se pare că în etapa aceasta din preistoria Junimii s-a inaugurat şi o altă manifestare devenită apoi tradiţională: banchetul anual. Negruzzi îşi aminteşte că „din timpul cînd societatea nu exista încă în forma actuală şi cu numele de azi, Maiorescu a introdus obiceiul banchetelor”. Primul banchet ar fi avut loc în locuinţa lui Maiorescu de la Trei Ierarhi la care au luat parte şi câţiva universitari ieşeni.

În iarna şi primăvara anului 1864 devenise un obicei ca duminica, după prelegerea publică, organizatorii să se întâlnească la unul dintre ei (la Pogor sau la Maiorescu) pentru a discuta. Discuţiile erau animate şi degajate, abordându-se cu îndrăzneală juvenilă înalte şi complicate chestiuni filozofice şi literare. Politica nu era cu totul exclusă din aceste conversaţii. Dar refuzau să o considere cu seriozitate, de teamă, probabil, de a nu se trezi antrenaţi în pragmatica ei, mereu tulbure şi pătimaşă. Preferau să se menţină în sfere socotite ideale. La una dintre aceste reuniuni fără program, desfăşurate într-o atmosferă relaxată, s-a ivit ideea organizării unei societăţi literare. Era, în fond, instituţionalizarea unei stări de fapt, întrucât, practic, societatea literară funcţiona de câteva luni bune. Mult timp s-au angajat controverse în jurul denumirii cu care societatea trebuia să se înfăţişeze lumii. Cum nu veneau multe propuneri, puţin a lipsit să se fi adoptat denumirea pompoasă „Ulpia”, rectificată repede cu o alta mai completă, „Ulpia traiană”. Theodor Rosetti a salvat hotărâtor situaţia. Propune „un nume fără pretenţie, care să vă placă la toţi, fiindcă nu zice mare lucru”. „Junimea” păru tuturor celor prezenţi o alegere fericită. Prelegerile populare vor fi despre limba, scrierea limbii române, dar şi pe teme de cultură generală: “Cărţile omenirii”, “Elemente de viaţă ale popoarelor”.