Destinul în Ipostaze Literare - Epopeea lui Ghilgameș și Basmul Românesc Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte

ARGUMENT

Poate nimic nu este atât de frumos ca tinereţea. Trăită inconştient, în sensul bun al termenului, se transformă treptat în mărturisire, apoi într-o căutare vremelnică.

Atunci când tinereţea noastră devine trecut, imaginarul suplineşte ceea ce nu mai suntem, dar ar trebui, în mod absolut, să fim. Imaginarul, sub toate formele sale, este un mod de manifestare a artei, înţeleasă drept calea umană a eternei reîntoarceri.

Tinereţea este o ucronie, iar sensul ei este creaţia.

Omul, în general, îşi imaginează că timpul poate fi învins şi că marile opere umane sunt eterne. Dorinţa aceasta de creaţie, de eternitate este o revoltă ascunsă contra destinului, ea se datorează spaimei de a nu fi.

Dar ceea ce arta prinde în infinitul său nu este timpul meu, al tău, al fiinţei, nu este o vârstă biologică, ci una culturală.

Am ales ca reflectare a ideii de destin două opere aprţinând unor culturi diferite: Epopeea lui Ghilgameş şi basmul românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, deoarece oglindesc aventura spiritului uman. Între cele două capodopere ale culturii există similitudini frapante în ceea ce priveşte teama metafizică a omului în faţa morţii şi căutarea acestuia de a anula un destin iremediabil.

Eroul antic sau cel popular se află la vârsta de intuire a sensului, a omului ajuns la perioada sa romantică, la vârsta eroică a faptelor memorabile pe care le poate lăsa ca moştenire.

Şi pentru că sensul se lasă doar întrezărit sub forma unei absenţe, viaţa lor este este, în mod paradoxal, o risipă de fapte. Ghilgameş se dovedeşte un tânăr rege tiranic, Făt – Frumos ajunge la etapa în care toate învăţăturile şi fiosofiile nu îi aduc fericirea (înţeleasă ca întâlnire a Sensului)

După moartea lui Enkidu, urmează singurătatea lui Ghilgameş, cea mai gravă expresie a omului pe acest pământ. Acum se instalează cea mai nefirească dorinţă, cea a nemuririi, datorată conştientizării morţii. Textul epopeii se aseamănă izbitor cu peripeţiile lui Făt - Frumos, care vrea să obţină nemurirea cu orice preţ. Şi Ghilgameş şi Făt - Frumos vor sfârşi în acelaşi mod, atât datorită nesăbuinţei omeneşti, cât şi datorită limitelor peste care omul nu poate să treacă. Frumoşi şi sublimi, aşa cum numai eroii pot fi, ei dovedesc cea mai înaltă culme a nesăbuinţei şi, în acelaşi timp, cea mai frumoasă îndeletnicire a sinelui, cu atât mai mult cu cât căutarea idealului este un scop în sine, măsura valorii sinelui.

„ Dincolo de Valea Plângerii se încheie tânguirea ultimă a omului, a Omului care încheie şirul umanităţii”

Cap. I DESTINUL - ÎNCERCARE DE DEFINIRE A CONCEPTULUI

Un demers critic trebuie să înceapă de la definirea conceptelor, cu toate că problema destinului face obiectul filosofiei.

Conform DEX, DESTÍN, destine, s.n. 1. Soartă, viitor. 2. Forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa omului; fatalitate. – Din fr. destin.

Un criteriu fundamental în aprecierea altitudinii valorice a culturii unui popor îl constituie coeficientul de implicare filozofică, deschiderea metafizică a acelei culturi, măsura şi modul în care spiritualitatea respectivă proiectează în perspectiva marilor sensuri şi sub specie aeternitatis destinul uman şi raportul său cu restul lumii.

Vocaţia şi viziunea metafizică nu se reflectă în primul rând sau exclusiv în sistemele de gândire culte, închipuite de personalităţi izolate, ci coloratura viziunii metafizice particulare unui neam, - în cazul când acesta are chemare pentru cugetarea filozofică, - se regăseşte originar în creaţia sa anonimă.

Căci a filozofa nu se reduce doar la a sta la o masă de lucru şi a recombina şi sintetiza din cărţi achiziţiile de pe o rază mai mult sau mai puţin întinsă a gândirii universale, ci însemnează a trăi filozofic, a- ţi raporta simţămintele, gândurile, cuvintele, gesturile, faptele la un înţeles superior, la semnificaţii angajând universalul şi perenul, aşa cum înţelegeau vechii greci filozofia.

Din acest motiv, poeţii - şi anume poeţii-gânditori, cum îi denumeşte filozofia indiană (Heidegger vorbeşte de "poezia cugetătoare" sau "gândirea poetizantă ") -întruchipează cel mai autentic viziunea metafizică a unui neam. Creatorul Mioriţei, al legendei Meşterul Manole, sau al basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte au fost poeţi profund metafizicieni.

Concepţia despre om, viaţă şi lume din creaţia populară răsfrânge o viziune experimentată zi de zi. Pentru că acea viziune este structurală poporului respectiv, constituie modelul său de fiinţare în lume. Producţiile filozofice "culte" autohtone sunt originale în măsura în care ele realizează o nouă etapă sintetizantă, o nouă deschidere în orizontul de viziune proprie neamului său, - în perspectiva gândirii universale care poate cataliza, nuanţa şi îmbogăţi această deschidere.

Sensibilitatea metafizică autohtonă şi feţetele deschiderilor sale au fost abordate în capitolele anterioare. Rezumând, putem spune ca la noi omul folclorului priveşte lumea şi îşi trăieşte viaţa în perspectiva a trei categorii transfigurante : metafizicul, miticul si sacrul, armonios solidarizate sub semn afectiv. În cele ce urmează sintetizăm unele principale viziuni analizate.

Astfel, am văzut cum tripticul traco-get Zalmoxis-Orfeu-Dionysos, al cărei leitmotiv unificator este fenomenologia viaţă -moarte-renaştere, a condus la o concepţiei ontologică particulară luminoasă, activă, creatoare, reflectată în marile creaţii ale culturii noastre.

În spiritul aceleaşi viziuni a desfăşurării în trei momente a existenţialităţii accedând finalmente la renaştere, deschiderea metafizică a geniului nostru popular a condus la o altă vocaţie structurală: vocaţia muzicii. Derulându-se tot în trei momente care se intercondţiionează - sunet, stingerea sunetului, naşterea sunetului următor din energia celui dispărut, - fiinţa muzicii s-a potrivit excepţional sufletului românului. Precum am menţionat, în doinele sale românul mai întâi a cântat, si numai apoi a adăugat cuvintele: cuvinte ascultătoare ale sensului cântului.