Dimensiunea Religioasă a Existenței

Dimensiunea religioasă a existenţei

În Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfânt mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae.

Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îsi avea mica lui biserică. Bisericile acestea de ţară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit .Credinţa românilor era de un soi aparte la ei, manifestările nu erau zgomotoase, nu se întâlneau mistici, exaltaţi, fanatici. Viaţa de toate zilele era plină de smerenie,naiva , simplă, dar care pătrundea totul şi omul îşi făcea rugaciunea când se trezea şi când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înainte de a se apuca de o treabă, oricare ar fi fost ea. Şi nu numai oamenii din popor făceau aşa.

Românii sunt, întra-devăr, poporul cel mai tolerant din lumea creştina, dar tot ei sunt „visceral” legaţi de religia lor, de legea lor.

Aşa se explică rezistenţa multiseculară, nu numai în faţa islamismului, dar şi în faţa influenţei catolice sau protestante. În lumina aceasta, tragedia lui Constantin Brâncoveanu, din 1714, capătă valoare de simbol

În acele vremuri tulburi, de război şi mizerie, biserica rămâne singurul refugiu al culturii.

Limba literară s-a născut încetul cu încetul din graiurile populare şi-şi păstreaza necurmat legătura cu această matcă. Acestea trăiesc necontenit ca nişte organisme, fiind şi astăzi alimentate din izvoare populare.Între limba literară si graiul popular se va păstra totdeauna un fel de osmoză organică, aceasta fiindcă limbile literare ar fi mai puţin „gata” în apus, ci fiindcă acesta este duhul stilistic al locului.

Literatura română , cu balade si cântece din Maramureş şi de pe Târnave, formează o imens de bogată şi de valoroasă cultură populară, care nu ar fi putut spori si nu s-ar fi putut păstra,dacă nu ar fi fost ocrotită de atmosfera duhului ortodox, care se închină până la pământ în faţa oricărei valori „organice’.

Mentalitatea medievala: homo religious

Omul medieval are altă mentalitate decât omul modern, trăind în alt orizont cultural. Omul medieval este prin excelenţă un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu, şi cu sfinţii, crede în semne şi minuni, are cultul moaştelor, face pelerinaje la locuri sfinte.

Omul medieval vede lumea ca pe o creaţie divina, I se supune necondiţionat lui Dumnezeu, iar cataclismele şi războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenţie a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieşirea din impas presupune recunoaşterea păcatelor şi îndreptarea lor prin penitenţă.

Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei iniţiaţi: călugari si preoţi, astrologii de pe lânga curţile domneşti, voievodul însuşi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.

Mentalitatea medievala se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe naturale (cutremure, inundaţii), perioade lungi de secetă şi foamete, războaie ce durează uneori zeci de ani. Toate genereazăsenti-mentul de instabilitate a lumii şi nesiguranţă a vieţii.

Religia oficială şi autoritatea bisericii coexista cu creştinismul popular; de-a lungul secolelor s-au perpetuat superstiţii, credinţe şi practici păgâne legate de vechile religii ale naturii.

Literatura religioasă în secolul XVII

Cel mai vechi document păstrat în România este o epistolă scrisă în 1521, trimisă de Neacşu de la Câmpulung judelui de la Braşov, Hans Benkner.

Cultura Română a fost puternic influenţată de creştinism de la începuturile sale, chiar Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat fiind propovăduitor al Sfintei Scripturi în aceste locuri. Cu toate acestea primele scrieri religioase apar din Biserica Ortodoxă, aduse în ţară de către Slavi. De aceea cele mai devreme efectuate traduceri ale cărţilor în limba română au fost textele religioase ale Bisericii Slavone ale secolului 15. Psalmul Şcheiei - Psaltirea Şcheiană - şi Codicele Voroneţean, sunt texte religioase ce au fost scrise în Maramureş, probabil cu ajutorul Husiţilor.

În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor cât şi al tipăriturilor, ce cunoaştem din acest timp, este aşa de mare, încât nu se mai cere să le înşirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate şi vom face cunoscut şi figurile acelor bărbaţi ai bisericii care au lucrat în această direcţiune.

Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în ţările române. Mai toate sunt de natură religioasă. Cele româneşti ne dau cărţile fundamentale ale bisericii creştine. Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este aşa-numita Biblie a lui Şerban din 1688. Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1651 şi în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducţiile şi ediţiile câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi culegere de Vieţi ale sfinţilor, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei şi tipărită la Iaşi între anii 1682-1686

Literatura religioasă este mai variată în acest secol, căci, afară de cărţile pe care le pomenirăm până aci, - se mai publică - însă tot numai traduceri - o colecţie de propovedanii la morţi de către Popa Ion din Vinţ în 1683; explicarea celor 7 taine, tipărită la Iaşi în 1644; o poveste despre cei 40 de mucenici, tipărită în Alba-Iulia în 1689 ş.a..

O nouă elită intelectuală

În acea perioadă putem vorbi într-adevar de o elită intelectuală alcătuită în special de oameni care fie duceau o viaţa sfântă,şi anume preoîi,călugări, fie oameni cu posibilităţi materiale ridicate.Caracteristica lor comună este dorinţa de a tipări cât mai multe manuscrise,pentru a-şi aduce aportul în dezvoltarea literaturii.

Printre aceştia se numără: Ieromonahul Silvestru, Mitropolitul Simion Ştefan, Popa Ion din Vinţ, Episcopul Sava,Mitropolitul Teodosie, Melhisedec Ieromonahul, Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei.