Diversitate tematică, stilistică și de viziune în poezia interbelică

Argument

Tema studiului nostru de caz se refera la Diversitate tematică, stilistică şi de viziune în poezia interbelică.

Acesta l-am obţinut in urma extragerii unui bilet cu tema respectivă.

Sarcina echipei noastre este de a căuta materiale referitoare la studiul de caz propus, analizarea lor, şi nu in cele din urmă concluzionarea acestora.

Vom încerca să dovedim , prin materialele studiate si prezentate, faptul că perioada interbelică reprezintă un apogeu al poeziei prin faptul că fiecare poet încearcă să alcătuiască o posibilă apartenenţă a creaţiei proprii la o direcţie sau orientare lirică într-o manieră originală.

1. Despre perioada interbelică

Perioada interbelică reprezintă o etapă de efervescenţă creatoare pentru poezie, care dobândeşte „ o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă propie” ( Nicolae Manolescu) Aceasta se caracterizează printr-un mare dinamism creator manifestat în coexistenţa mai multor direcţii literare, curente, cenacluri, ideologii etc., astfel încât efectul produs a fost unul benefic pentru progresul culturii române.

Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului creator al unei generaţii de poeţi valoroşi şi orientările literare/culturale dominante în epocă (modernismul, tradiţionalismul, avangarda), poezia română se înnoieşte şi cunoaşte o diversitate tematică, stilistică şi de viziune.

Multitudinea de tendinţe, publicaţii şi opere literare ale perioadei poate fi totuşi sintetizată în două mari direcţii, polarizate, care au surprins constrastele timpului: modernismul şi tradiţionalismul.

Literatura anilor ’20-’30 a fost marcată de câteva fenomene care vor defini configuraţia noii poezii :manifestarea simbolismului ca formă incipientă a modernismului şi teoretizarea sincronismului lovinescian care are ca finalitate evoluţia spre modernism a întregii literaturi interbelice. Simbolismul este punctul de plecare al tuturor manifestărilor moderniste: „poezia modernă rezultă din simbolism simbolismul nu este doar un început ci şi un sfârşit ”. (N. Manolescu, Metamorfozele poeziei)

2. Simbolismul

2.1. Simbolismul european

Apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie antiromantică şi antiparnasiană, simbolismul a fost un curent literar şi artistic „ce căuta să sugereze, prin valoarea muzicală şi simbolică a cuvintelor, nuanţele cele mai subtile ale vieţii interioare” (DEX).

Tentativa lui Baudelaire de a descifra „analogia universală” şi legăturile ascunse dintre lucruri, demersurile lui Mallarme pentru a inventa un nou limbaj poetic, filosofia lui Nietzsche, ruptura faţă de parnasieni sunt premisele cristalizării unui nou curent, numit de Jean Moreas, încă din 1855, „simbolism”, termen care poate sugera „tendinţa actualului spirit creator în artă”. Deşi se vorbeşte de două şcoli simobliste în peisajul liricii franceze – cea „decadentă”, cu insistenţa asupra neliniştii, a nevrozei sau a spleenului fiinţei citadine, şi cea de esenţă intelectuală -, curentul este relativ unitar prin poezia învăluită în mister şi muzica interioară, profundă.

Simbolismul ilustrează eforul de modernizare a liricii, complexitatea estetică a timpului, nevoia de o nouă artă, de o „poezie a viitorului”, anticipând indiscutabil formele moderne ale expresionismului sau suprarealismului.

Astfel, simbolismul propune o nouă viziune poetică, decurgând din intuirea complexităţii lumii şi a „universalei analogii”. Se valorifică muzicalitatea cuvântului, a cadenţelor şi rimelor, conform principiului de la musique avant toutes choses (Paul Verlaine). În acest sens, apar refrene, laitmotive, armonii sugestive, repetiţii, aliteraţii ce converg spre o muzică interioară inefabilă a poeziei.

Sugestia este tehnica secretă prin care poezia evită rostirea directă şi substituie magic obişnuitul cu neobişnuitul, realitatea cu imaginea ideală. Cuvântul poetic este magic, aluziv, conotativ, pentru că „a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului care e facută din ghicire treptată; să-l sugerezi, acesta e visul” (Stephane Mallarme, interviu acordat lui Jules Huret, traducere de Alexandru Philippide).

Simbolul este unul dintre instrumentele prin care se realizează sugestia, este un semn (o imagine, un obiect concret, o cifră, un cuvânt) care substituie un element abstract (idee, concept, fenomen). Frecvent in matematică, logică, semiotică, artă, hermeneutică, simbolul devine in poezie figură de stil de nivel superior, alături de metaforă, imaginea sensibilă, oglinda lirică a unei idei. Într-o lume în care sacrul este camuflat în profan, poetul caută cheia de interpretare a unui univers de semne, iar simbolul devine, în contextul simbolismului, mijlocul de relaţionare cu sacrul sau de revelare a acestuia, nu prin semnificaţii consacrate, reperabile (ca în textul romantic), ci chiar prin abiguitate şi potenţarea misterului. „Simbolul îl constituie perfecta întrebuinţare a acestui mister: să evoci încetul cu încetul un obiect ca să arăţi o stare de suflet sau invers, să alegi un obiect şi să desprinzi din el o stare de suflet printr-un şir de descifrări.” (Stephane Mallarme, op. cit.)

Corespondenţele exprimă legătura universală dintre lucruri, sunt un mijloc de sugestie anticipat de Baudelaire în celebrul vers din poemul Corespondenţe : „Parfum, culoare, sunet, se-ngână şi-şi răspund”. Ele stabilesc raporturi între senzaţii diferite, aspecte variate, culori şi sunete, muzică si poezie, parfumuri şi trăiri, căutând magica analogie universală, tradusă în sinestezii sugestive: „Primăvara – o pictură parfumată cu vibrări de violet” (George Bacovia).

Predomină imaginile vagi, fară contur, clarobscurul de tip impresionist, iar spaţiile poetice sunt: oraşul de provincie, taverna, parcul solitar, străzile pustii, mahalaua sordidă. Motivele specific simboliste sunt: singurătatea, tristeţea metafizică, evadarea, ploaia, nevroza, spleenul (amestec de plictis, tristeţe, dezolare), toamna, angoasa, disperarea. Obsesia culorilor (alb, negru, violet, roşu, galben) este dublată contrapunctic de sugestia instrumentelor muzicale (vioara, clavirul, harfa, pianul, caterinca), toate exprimând stări sufleteşti limită. Prozodia primeşte libertăţi noi, cultivându-se versul liber, refrenul obsedant, neologismul, ritmul interior, într-o descătuşare creatoare şi o plăcere a experimentului fără precedent.

În literatura universală, curentul a fost reprezentat de creatori de seamă precum: Charles Baudelaire, Stephane Mallarme, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Jean Moreas, Rene Ghil, T.S. Eliot, Serghei Esenin.