Ființe malefice în mitologia populară românească - sburatorul

CAP.1 MITUL —CONSIDERAŢII TEORETICE

În zorii umanităţii, angoasa provocată omului de raportarea la universul cunoscut (Tărâmul acesta) şi la cel necunoscut, dar intuit (Tărâmul Celălalt), învăluite în aure de mistere, îşi găseşte “vindecarea” prin instituirea, conform modelului biblic ,a CUVÂNTULUI ca instrument de cunoaştere. Prin cuvânt omul numeşte realitatea cunoscută şi necunoscută, luându-le astfel în stăpânirea sa. Ne referim aici la cuvântul povestirii, al mitului, ”naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman”1. Numeroasele definiţii date mitului, rezultate din cercetări din diverse unghiuri, ”peste 500 (…) nu au izbutit să înglobeze toată materia plurisemantică a noţiunii”2. Termenul mit provine din grecescul mitos care înseamnă poveste. Pentru istoricul religiilor roman, Mircea Eliade, mitul a reprezentat un interes deosebit, rodul cercetărilor lui asupra acestui fenomen regăsindu-se în multe dintre lucrările sale. Interpretarea lui asupra termenului transcede sensurile profane “fabula”.”ficţiune”,”invenţie” înspre sensul pe care mitul îl are în societăţile arhaice ,acela de “istorie adevărată, sacră, exemplară şi semnificativă”3. Aceasta prin faptul că dezvăluie adevăruri primordiale ,”povesteşte aşa-zisele gesta ale fiinţelor supranaturale şi manifestarea puterilor lor sacre”4. Miturile, pe lângă faptul că “imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în univers în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane”5, se impun şi ca un model de conduită a omului la nivelul tuturor activităţilor sale . Funcţia aceasta a miturilor este impusă de sacralitatea lor, şi anume prin faptul că mitul ”independent de natura lui, enunţă un eveniment petrecut în illo tempore şi constituie prin aceasta un precedent exemplar pentru toate acţiunile şi <<situaţiile>> care, ulterior, vor repeta acest eveniment. Orice ritual, orice acţiune înzestrată cu un sens, executată de un om, repetă un arhetip mitic; or, repetarea antrenează abolirea timpului profan şi proiectarea omului într-un timp magico-religios (…) care constituie acel timp <<prezent etern>> al timpului mitic (…) un timp

auroral, <<paradiziac>>, dincolo de istorie.”6

Importanţa mitului în societăţile arhaice şi funcţiile sale multiple, au fost subliniate şi de Bronislav Malinowski. Acesta consideră că mitul ”exprimă, scoate în relief şi codifică credinţele, salvgardează şi impune principiile morale; garantează eficacitatea ceremoniilor rituale şi oferă reguli practice ce urmează să fie folosite de om”7. Mai mult, mitul este o realitate vie ce “influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor”. Lucian Blaga definea mitul ca o “metaforă revelatorie”.

Personajele miturilor sunt fiinţe supranaturale ce nu fac parte din realitatea obişnuită a omului. Prin mituri ni se dezvăluie activitatea lor creatoare sau numai caracterul supranatural al operei lor.

Este de reţinut şi deosebirea pe care Mircea Eliade o face între mituri şi basme. Din punct de vedere al informaţiei pe care o transmit, miturile sunt înscrise de el sub semnul realului - numindu-le “istorii adevărate” - , iar basmele în zona ficţiunii, primind atributul de “istorii false”. Personajele acestora din urmă sunt “eroi” sau ”animale minunate”. O altă deosebire se sesizează la nivelul funcţiilor pe care le îndeplinesc şi anume: ”miturile au modificat condiţia omului, basmele nu”8.

Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconştientului colectiv al umanităţii. Acesta, asemenea corpului uman, se presupune a avea mai mult sau mai puţin aceeaşi structură pentru toţi oamenii. După Jung, acest fapt ar explica asemănările excepţionale între mituri şi motive mitice din cele mai variate culturi. Romulus Vulcănescu vedea în mit „un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”9. Astfel, sistemul de mituri al unui popor redă concepţia etnocentrică a acestuia despre viaţă şi lume. Există o serie de asemenea „întrebări incitante” la care se încearcă un răspuns în toate sau aproape toate mitologiile. Ele sunt întrebări legate de început şi sfârşit: De unde a apărut Pământul? Cum a luat naştere omul? Cum a ajuns societatea la stadiul actual? Ce se află dincolo de moarte? Cum se va sfârşi totul? Putem spune că aceste frămăntări ale oamenilor de pretutindeni au dat naştere la o serie de mituri universale. Între acestea se înscriu: crearea lumii, crearea omului, mania zeilor şi încercarea de a distruge rasa umană, mitul eroului civilizator, eterna întoarcere şi escatologia.

Există o mare diversitate de mituri, mitogeneza fiind un fenomen spiritual permanent, dar o clasificare a acestora nu face obiectul acestei lucrări. Fiecare popor, fiecare epocă culturală a impus miturile sale. Spiritualitatea românească s-a întrupat şi ea în diverse mituri, “dintre care patru au fost şi sunt hrănite cu o efervescenţă crescândă, constituind punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor naţional”.10 Aceste mituri, înscrise sub titulatura de “mituri esenţiale româneşti”, sunt ,după George Călinescu:”Traian şi Dochia”, “Mioriţa”, “Mănăstirea Argeşului” şi “Sburătorul”, ”mituri ce înfăţişează patru probleme fundamentale:naşterea poporului român, situaţia cosmică a omului, problema creaţiei( şi am putea zice în termeni moderni, a culturii) şi sexualitatea”.11

Basmele, poveştile, credinţele şi superstiţiile româneşti abundă de personaje şi situaţii mitice, atât benefice, căt şi malefice. Nici nu se putea altfel, căci dualitatea, contrariile stau la baza însăşi existenţei. Mitologia românească , deşi sincretică, ”este o mitologie coerentă şi unitară prin suprapunerea ei peste un spaţiu sacru specific şi propriu, care este limba română”12. Geografia sacră a mitologiei româneşti cuprinde Tărâmul Acesta - spaţiul cunoscut - şi Tărâmul Celălalt, fiind delimitate de o “graniţă magică”. Acest spaţiu, atât de metaforic numit, este populat de o mare diversitate de personaje metaforice. Amintim doar câteva dintre ele, după o clasificare făcuta de Victor Kernbach:

• Divinităţi sincretice (Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, Sânpetru, Sfânta Vineri etc);

• Semizei (Zburătorul, Crăciunul, Crăciuneasa, Luceafărul, Trif Nebunul, Foca);

• Strămoşi arhetipali (Moşii, Uriaşii, Novacii, Moş Adam, Moaşa Iova, Tinereţe-fără-bătrâneţe);

• Personificări calendaristice (Sântilie, Paparuda, Baba Dochia, Moş Crivăţ);

• Zâne bune (Iana Sânziana, Sânzâienele, Ileana Cosânzeana, Piaza Bună etc);

• Zâne rele (Iele, Rusalii, Piaza Rea);

• Eroi arhetipali (Făt-Frumos);

• Demoni (Căţelul Pământului, Muma-Pădurii, Moşul-Codrului ,Baba-Cloanţa, Baba-Hârca, Drăgaica etc);

• Iniţiaţii (Meşterul Manole, solomonarii);

• Suflete sacralizate (Blajinii);

• Monştri (Balaurul, Zmeul, Dulful, Ghionoaia/Scorpia, Căpcăuni);

• Animale sapienţial-oraculare (Oaia năzdrăvană, Pasărea măiastră, Ariciul, Albina).